Era în 5 noiembrie, 2020, în era noastră, când pe înserat a căzut dintr-un cer anume, porunca: „Pe loc, repaus!”. Curat, ca după o îmbăiere, omul primenit în curățenie, s-a supus și a apus, imediat, în împărăția nopții! Celor rămași, din propriul escadron pe care îl călăuzea – că doar Soarele bolții este, cât are ordin de luptă, călăuză!-, li s-a părut intempestivă și nefirească plecarea comandantului, fără aviz prealabil! Dar ordinul este ordin și regula că … „despre cei plecați numai de bine!” trebuia aplicată și afirmată public cu: „Dumnezeu să-l ierte!”. A urmat apoi despărțirea, una ca o ciudată lepădare de un oștean credincios, numita călăuză, poate… îndrumătorul de serviciu. În 7 noiembrie, 2020 cetățeanul de onoare al Râmnicului, Ion Soare, era exilat departe de cetatea slujită, la cimitirul Râureni, mai înseninat cu loc și cu verdeață, dar și în vecinătatea haldelor cu șlamuri și otrăvuri ale platformei, defunctei și ea, industrii! De ce a fost scos, pentru repausare, Cetățeanul de Onoare, din Cetate? când aceasta își avea locurile ei pentru eroi și sfinți? Poate să rămână o întrebare cu răspuns tăinuit, dar noi, îndrumații, cu, și fără voia noastră, avem sarcina să-l mărturisim pe cel plecat fără întoarcere, ca o datorie de împlinit.
„Omul trebuie iubit!” Pusesem acest titlu unei cărți, despre oamenii remarcabili și cărțile lor și îndemnul acesta mi-a rămas un ordin permanent, indiferent de alternanța zilelor și nopților firii sale. Pentru Persoană, care ne scoate din generalitatea speciei omenești, ca semn al iubirii speciale, trebuie să-i strigăm numele și să-i dăm , cu onestitate, semnul recunoașterii că îi suntem aproapele, indiferent de schimbarea vremii. Cum să-i mai spui, celui plecat prea grăbit și fără întoarcere, tot ceea ce mai aveai de spus, și nu ai apucat? Credem că o epistolă, pentru duhul supraviețuitor poate să fie și ecou, pentru înconjurătorul, interesat și el să descifreze urmele lăsate de un călător cu misiuni speciale, pe un drum de împlinit! Da, voi scrie o epistolă peste vămi și acolo unde te vei fi vădit noapte (în părerea mea … subiectivă, poate doar intuiție!), îl rog pe judecătorul îndrituit, și în cunoștință de cauză, să te ierte!, că nu este OM fără de greșeală, prietene Ion Soare!
Privesc în urmă și observ un lung pomelnic al celor plecați, oameni pe care i-am iubit și le-am declarat în vreun fel sentimentul aproapelui – încă îmi amintesc cu drag și recunoștință de ei!-, și constat că acele cuvinte dăruite lor prin scriere (scripta manent!) au puterea reconstituirii unor gânduri, mărturisind unicitatea persoanei, în trăirea ei specială. Simpla rostire a numelui lor mi-i înfățișează și simt bucuria că spiritul lor încă lucrează pe cărarea mea…, drum personal de împlinit. Cum să nu mă bucur de acest sobor de spirite treze care mi-au luminat mersul prin ciudatul labirint al cărării: Dumitru Dumitrescu, Dorin Pavel, Alexandru Diacon, David Bucur, Emil Mârzan, Dumitru Alexe, Constantin Florescu, Dumitru Bălașa, Petre Petria, Nicolae Mazilu, Costea Marinoiu, Alexandru Mircescu, Petre Bardașu,Sergiu Purece, Petre Purcărescu, Petre Gheorghe, Corneliu Tamaș, Veronica Tamaș, Ilorian Păunoiu, Dumitru Panu, Ioan Funariu, Florea Vlădescu, Toma Stanciu, Mihai Scărlătescu, Petre Tănăsoaica, Valentin Tașcu, Marioara Murărescu, Maria Constantinescu, Ilic Momcilo, Aurel Constantin Zorlescu, Virgil Florescu, Ionel Grigoriu, Marian Creangă, Gherasim Cristea, Angela Calangiu, Paul Angelescu, Mihai Titi Gherghina, George Țărnea, George Anca, Corneliu Rusu, Nicolae Văcariu, Alin Parolea, Ștefan Stăiculescu, Viorel Popescu, Adrian Șuiu și… câți alții, pe care acest moment nu-i scoate în față!
Nu am venit la prohodirea de la Râureni, din motivele cunoscute (v. pandemia cu autoizolarea la Robești!), dar și din asumarea unui protest, acela al ducerii unei personalități, Ion Soare (acreditat cetățean de onoare!) în afara cetății slujite, gândindu-mă numai la câte rezolvări suspecte au umplut cimitirul eroilor, de la …Cetățuie, de-a lungul timpului! Obișnuiam să rostesc la despărțire câteva vorbe de adio, să-ți strig, cu tine încă trup martor,… numele și să se audă până-n cer că dacă, cumva, mi-ai greșit, cu voie sau fără voie, eu rog pe cel ce ne ridică păcatele să te ierte și în același timp să-ți cer dezlegarea pentru ale mele. Ne programasem cu câteva săptămâni în urmă să mergem la TV. să vorbim despre academicianul cel nou, al Academiei de sub Pământ (proclamat în 7 iulie.2020, la Ocnele Mari): Dumitru Drăghicescu. Amânarea, sine die, a emisiunii programate mă consola că de ziua Sf Voievozi ne vom întâlni, telefonic, cum făceai anual, de ziua numelui meu și… conform obiceiului ne vom întinde iar la taifas, mai mereu aprins, provocator, în vreo chestiune caldă în care ne luam pulsul și ne constatam poziționarea.
M-am gândit să numesc „epistola”: „Ion Soare-îndrumătorul de serviciu!” pentru că așa ne-am cunoscut și că sub semnul călăuzirii altora, ca misiune personală/publică, poate ascunsă, a stat o viață de om.
Te-am cunoscut târziu, prin 1994, eu coborând cu domiciliul în Râmnic, de pe Valea Lotrului, la sfârșitul anului 1993. Arhivele Statului-Direcția județeană, erau de neevitat pentru consilierul județean (1992-2008) și directorul tehnic al amenajării hidroenergetice a Oltului (care includea și Lotrul!). Pasiunea pentru istorie, nevoia cunoașterii instituției cu… documentele (și din perspectiva obligaților publice, a consilierului!) m-au adus la Arhive! Ce oameni minunați am cunoscut atunci: Dumitru Andronie/directorul în exercițiu, Corneliu Tamaș (istoric, scriitor/ fostul director), Dumitru Garoafă și nu în ultimul rând pe „rebelul”(spusa lui C.Tamaș, care îmi spunea Mișu!) Ion Soare! Interesat în publicarea unui eseu în vreo revistă culturală, prietenul câștigat, Dumitru Andronie, m-a pus în legătură cu profesorul Ion Soare, care tocmai înființase revista ALMAROM, pe lângă editura cu același nume. Ceea ce trebuia să fie o întâlnire scurtă, de prim contact s-a lungit, trezind instantaneu interesul unuia pentru celălalt. Descoperisem în Ion Soare o tenacitate de piatră tare și ciocnirile noastre produceau inevitabilele scântei. Uneori acestea ne luminau, alteori ne îndârjeau și pregăteam noile argumente, ca doi berbeci gata de următoarea ciocnire. Mi-a devenit repede sfătuitor în cele editoriale; mi-a prefațat niște cărți; mi-a fost alături la evenimentele publice și îl simțeam sincron ideilor personale. Eram în plină tranziție, după schimbarea locomotivei politice din 1996, și aprecia public atitudinile mele din articolele publicate în săptămânalul Jurnalul de Vâlcea. Ion Soare s-a aflat lângă mine consilier editorial pentru tot ceea ce am publicat până prin 2000. Atunci, după alegeri, i-am observat o schimbare de atitudine, abia sesizabilă la început, care se va contura pregnant și va evidenția un adevărat curent de opinie care se va consolida instituțional… (vom reveni!). Începutul relației noastre vădea „grija părintească”, a călăuzei pentru articolele încredințate unui cap limpede, sub aspectul limbii române. Fiind la început am acceptat fără rezerve, mai apoi cu obiecții, din ce în ce mai mari, când observasem intervenția în text, cu deturnarea mesajului, voalarea atitudinii – în chestiuni care cereau, neechivoc, fermitatea. „Ce faci Domnule aici, mă cenzurezi?” Răspunsul lui, intempestiv, m-a trezit imediat: „dacă vrei să publici în revistele mele, trebuie să accepți corecturile!”. „De acord cu cele gramaticale, dar nu cu opiniile!”, i-am replicat… Faptul că în revistele la care ajunsese redactor șef nu m-a mai publicat mi l-a descoperit pe omul care schimbase macazul și se dezicea de propria judecată, în ceea ce mă privește. Nu mai eram „filosof-poet în agora” ca în 1997, cu..„fericită întâlnire de idee, simțire și muzică a îmbinării cuvintelor!”
M-am pus în gardă, evaluând, la rece, situația. Erau multe lucrurile care ne deosebeau. Eu aparțineam unei lumii care trebuia să producă cele materiale vieții (una specială a energiei… cu reguli clare și procese în timp real!) și mă angajasem în serviciul puterii publice să sincronizăm societatea la mersul lumii moderne. Prietenul meu -așa l-am considerat întotdeauna!-, ca vârstă un nene cu 10 ani mai mare, aparținea sferei serviciilor publice, o viață întreagă sub porunca sistemului, despre care se zicea că tocmai se reforma, după contestarea lui revoluționară. O viață a fost educator (la școală, la penitenciare, la facultățile toamnei… mai târziu!), călăuză prin hățișul documentelor arhivelor- păstorite cu grijă de MAI-uri, apoi sfătuitor prin organizațiile care voiau, să se emancipeze mai repede, (ba chiar și pentru societatea civilă, mai receptivă acum la o media diversificată și în concurență!).. Aveam experiențe de viață diferite, misiuni diferite și idei diferite, despre reașezarea societății, dictate cred și de vârstă: unul conservator-radical, înrădăcinat, celălalt pro-activ adept al sincronismului, cu altă viteză a înnoirii. De aici războiul nostru continuu de idei, divergența privind programele, proiectele necesare și acțiunea publică. Prietenia noastră își avea și argumentele celor ce ne uneau. Patrioți amândoi, cu amprenta Loviștei evidentă. (Ion Soare își începuse ucenicia de dascăl la Boișoara, vecină la nord cu Câinenii, localitatea din certificatul nașterii mele în raionul Loviștea!). Cercetători neobosiți, din dorința de-a ști și de-a împărtăși această cunoaștere, lucram, simultan, la doctoratele noastre în domeniile noastre profesionale și ne împărtășeam reciproc metodele de cercetare, piedicile, stadiul atins în pregătirea referatelor, ori în structurarea finală a tezei. Ne-am împrietenit că aveam nevoie unul de celălalt, dincolo de interesele imediate. Certurile noastre pe idei, nu alterau în vreun fel respectul ce ni-l purtam. O polemică necesară, ca o armonizare a contrariilor, ne asigura o instanță critică permanentă și necesară. Aveam nevoie de Gică contra, când o oglindă de reflecție, într-un mediu prea contaminat de întâmpinare siropoasă, nu găseai ușor!
La realizarea cărții noastre (împreună cu fratele Nicolae Sporiș), „Spiritul Civic-stare de fapt și deziderat!” contribuția lui Ion Soare a fost deosebită. El ne-a călăuzit spre noua editură ADRIANSO (Adrian Șuiu + Ion Soare?!) unde tânărul, fost ucenic la ALMAROM – și prieten apoi al nostru, până la înveșnicirea lui: Adrian Șuiu,!- ne-a devenit un colaborator pentru viitoarele cărți. În consemnarea sa de pe coperta IV-a, Ion Soare, considera: „publicarea cărții de față este un act de curaj…” Ne propusesem un fel de diagnoză a societății („stare de fapt…”) și invocam niște soluții („și deziderat!) pe care o puneam la dispoziția tuturor. În perioada 1999-2006, în care au apărut cele patru volume, entuziasmul emanat din dorința noastră de schimbare în bine l-a confirmat doar pe Ion Soare, care observase doar îndrăzneala noastră care credeam că „prin educație se poate schimba fața tot mai urâțită a lumii”, noi făcând trimitere la lumea de acasă, nu la cea intuită de post/prefațator, dincolo de fruntariile… debordate de hemoragia migrației în căutarea supraviețuirii. Educația de acasă a căzut prizonieră… școlilor „înalte”, de interes pecuniar, fabricante de diplome și incompetențe calificate formal! Mulți dascăli din învățământul de masă s-au titrat imediat universitari… , subminând ceea ce era autentic! Din păcate multe exemple ale pseudo-elitei locale susțin acest proces de subminare a învățământului… Numele se cunosc, dar aici ilustrăm doar… fenomenul care a generat un analfabetism funcțional și o acreditare a incompetenței cu consecințele, azi la vedere!
Perioada maximei noastre apropieri a fost cea în care, prezent fiind în comisiile Consiliului Județean (Buget și Cultură) ne-am propus să realizăm un mediu cultural reactivat prin asociații, valorificând o tradiție locală, dar cu programe reînnoite cerințelor vremii. Valorificam schimbarea de macaz din 1996 și deschiderea explicită spre integrarea în Uniunea Europeană! (să ne amintim, în trecere, de distincția primită de Râmnicu Vâlcea: „Oraș în drum spre integrare europeană”, acordată de Uniunea Europeană, la 20 decembrie 1999, situându-ne, ca prim oraș din România, între primele 8 orașe din Europa Centrală și de Est ; de proiectul „Habitat și Artă în România”, de ofensiva culturală locală pentru Filarmonică, local nou Bibliotecii Județene, Teatru etc.).. Atunci, în dorința de a resuscita spiritul civic, participativ, am reînnodat firele rupte în 1989, ale unor asociații, cu speranța unor remodelări. În 1999 am reînființat Asociația Culturală „Anton Pann”, în sânul căreia am moștenit tradiția de porunceală a realismului socialist, care o născuse cândva, dar am crezut că o schimbare radicală, prin infuzare tânără, va putea schimba un raport de forțe către o înnoire și o dorință de integrare, necesare unui sincronism cu lumea liberă, fără bariere doctrinare, și fără îngrădirea conștiințelor… Am reactivat revista Asociației ( Povestea Vorbei), dar redacția ei făcea tot ceea ce știuse… Am pus bazele Forumului Cultural al Râmnicului (2001), cu intenția accelerării procesului integrator în Uniunea Europeană, vectorul cultural fiind esențial… Nu luasem însă în calcul resurecția, după alegerile din 2000, când, cu toată buna noastră intenție, un Forum Național – patronat de Ion Iliescu!- ne va fi deturnat, pas cu pas pornirea! (ritmul de la Cotroceni se va mai auzi, în sens opus, abia după ce vor fi trecut pe acolo și Iliescu și Băsescu!) . Îmi amintesc întrunirea de la Ateneul Român, unde un coleg vâlcean, depunea un angajament nesolicitat de nimeni pentru… lupta conservării și salvării marilor valori culturale. Atunci începea poziționarea Forumului, pentru apărarea cu dinții a identității, creând un curent conservator, bine susținut de instituțiile bugetate, că doar era poruncă. Buna noastră intenție a fost înăbușită din fașă! Dependentă material de … bugete orice asociere pseudo-civică este obedientă și devine un instrument de propagandă care își pierde temeiul existențial. Rolul profesorului Ion Soare, devenit sfătuitor cultural principal, pe lângă Primărie (beneficiarul… FORUMULUI!) l-a făcut pe acesta adevăratul lider și administrator al diverselor subvenții pentru proiecte, în principal editoriale! Apărător al identității, cu bună credință – nu avem nicio îndoială!- va lucra alături de Emil Catrinoiu/Editura Fortuna, la scrierile esențiale (superbele casete, „adevărate bijuterii” dedicate operelor clasicilor români!). Mare responsabilitate să rezumi, ceea ce trebuie și să consideri esențial din Opera unor titani! (am o strângere de inimă când îmi amintesc cenzura pe care am suportat-o, atunci când anumitor idei nu li se dădea voie să respire și erau sugrumate!) M-am întrebat asupra legitimității unui drept asumat, să te substitui ACADEMIEI ROMÂNE! În 2001 am fondat, fiind Președintele Comisiei de Cultură a Consiliului Județean, pe lângă Biblioteca Județeană, cercul informal: România-Grădină a Maicii Domnului, tocmai pentru a evita vreun patronaj instituțional și de-a nu fi subordonați cuiva (un cerc de oameni liberi, fără condiționări politice, dar slujitori ai neamului și a chipului frumos al țării – vezi buletinele anuale din perioada 2001-2019!). Acest cerc, prin analizele anuale, ne-a dat o imagine privind funcționarea asociaților și instituțiilor în câmpul cultural, și ne permite acum o rememorare a procesului acesta, ca un fapt al unei tranziții.
Credința în valorile identitare și… teama de risipire, prin integrarea necondiționată la mediul larg european, reflex al unui naționalism exagerat și intens promovat l-a pus la treabă pe omul familiarizat cu documentele. O adevărată avalanșă de lucrări cu caracter monografic a scos din ascundere istoria recuperată a multor localități, ba chiar și a unor personalități/notorietăți publice, parte din ele încă viețuind printre noi, dar în mare nevoie de-a lumina și trecerea prin deșertul, tocmai depășit! Eroii și lucrările lor sunt cunoscute. Între lucrările foarte valoroase, cu adevărat valori adăugate, (precum Studiile Vâlcene, lucrările dedicate Haretismului, monografiile realizate profesionist (Câineni, Costești, Mălaia, Titești…de ex.)) au fost și multe de mântuială, făcute expeditiv, cu largul concurs al „specialiștilor” , dar slujind acest curent identitar pus ca niște picioare înainte… să mai domolească, prea iubirea de străini (adică procesul integrării ca soluție de modernizare și recuperare a unor decalaje istorice față de lumea democratică!). Să amintim că prin 2000 , Ion Soare realizează la Editura CONPHYS lucrarea monografică „Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea” în care autorul (I.S), mulțumind colaboratorilor, avansează provocator ideea Enciclopediei: „Sperăm, însă, ca bunele intenții și în același timp, utilitatea cărții, să fie garanții ale curiozității lectorilor care vor veni, desigur, cu sugestii și completări interesante pentru o viitoare ediție a lucrării. Atenție, însă, la amănunte! Ca volum, activitatea primăriei în timpul curgerii istoriei este imensă și ea ar necesita nu o carte, ci o întreagă enciclopedie!” . (op. cit. p.5-6) Zis și făcut! Nu doar pentru Primărie, ci chiar pentru Județul Vâlcea, nu într-un volum, ci în trei, cu contribuția multor colaboratori. Nu semnalăm aici, realizarea aceasta muncită și marele efort financiar, ci faptul că planul exista apriori în intenția lui Ion Soare! Apoi, să spunem că acela, care scrie o istorie, tălmăcind el însuși faptele la care a participat, poate să ascundă câte ceva, pe aici, pe acolo, prin punctele esențiale! M-am opus proiectului, l-am criticat public, semnalând neajunsurile abordării, prelucrarea materialului și coordonarea, fără acreditare. Niciodată ideea realizării unei cronici valide, nu poate fi contestată, dar nu poți accepta ca cenzorul de ieri, și dintotdeauna, să-ți spună adevărurile tăinuite, ca de exemplu, bunăoară, despre… „bandiții de partizani”, despre canal, despre pușcăriile politice, când chiar tu făceai reeducarea celor cu devieri doctrinare, prin penitenciare?! Cum să reabilitezi, obiectiv, urmăriții de securitatea sistemului…? căreia, pentru soldă, îi respectai regulamentele, inclusiv pentru gestiunea documentelor de pe la Arhive? I-am și spus prietenului Ion Soare, de ce nu am dat curs intrării în Sistemul de securitate (instrument necesar oricărui Stat!) când specialist la Lotru fiind, fusesem asiduu curtat, pentru dosarul meu curat cu origini sănătoase! Fratele mai mare, diplomat de carieră și angajat al SIE, mi-a spus franc : vezi-ți de meserie cu credință că cei care intră în Sistem ies din el, numai cu picioarele înainte! De aici s-au născut marile rezerve privind coordonarea unor proiecte de către prietenul Ion Soare!
De ce mă preocupau aceste lucruri și m-am pus în gardă, în legătură cu relația specială, față de Ion Soare? Angajamentul meu în puterea locală, a Consiliului Județean, mă obligase să descifrez, din interior, mecanismul funcționării acestuia și chiar mecanica socială pusă în mișcare de decizia publică. Observasem repede, față de mediul profesional (în care, între decizie și punere în operă, se creaseră automatismele timpului real, ale faptului imediat/ când apăsai comutatorul se aprindea lumina, pornea turbina, motorul etc.), că sistemele puterii bazate pe structuri greoaie erau cronofage, lente până la exasperare. Mă formasem într-un spirit pro-activ, plin de inițiative și cu așteptări prea optimiste, care se vor dovedi utopice, într-un mediu cu lentoarea unei birocrații greoaie, adânc înrădăcinate. Trebuia făcut ceva! Masa inerțială a unor oameni grei (la figurat, desigur!), provoca lentoarea și întârzia sincronizarea, dorită a fi la ritmul vremii. Mizam pe schimbarea de jos în sus. Acesta a fost temeiul re/punerii asociaților menționate în peisaj și efortul personal, al editării Spiritului Civic. Mulți intelectuali, cu zestrea mentală moștenită și cu state vechi în cultura de porunceală a realismului socialist, supra-ierarhizat (vezi nivelurile, mereu invocate de Ion Soare: central, regional, local/cu periferia… localismului creator, subsidiar, secundar și importanța Centrului, cu Uniunile lui… angajate cu rost oficial, cândva!), au venit să slujească cu entuziasm ideea de schimbare, dar nu își puteau învinge propria inerție și nu se puteau decontamina prea repede. Au rămas prizonieri, legați ombilical de faptele proprii, de credința și adevărul lor personal, ba chiar funcțional, de organismele încă remanente în societate. Târziu mă voi fi lămurit asupra acestui proces social firesc, studiind pe Dumitru Drăghicescu (și aici trebuie să remarc și contribuția deosebită în recuperarea marelui savant vâlcean, pentru cultura română, a lui Ion Soare, George Anca, Virgil Constantinescu-Galiceni și a Fundației „Dumitru Drăghicescu”, fondată de Dan Nițu !), care descifrase mecanismul, dar ocultat fiind peste 50 de ani, nu aveam cum să-l cunosc… în aprecierea unei stări de lucruri.(vezi. „Noua Cetate a lui Dumnezeu/ vol.I-Calea”, Paidea, București, 2015). Este ușor de constatat faptul, apelând la vreo statistică, privind realizările editoriale (cu îndoielnică utilitate publică!) din bani publici, ale celor cu relații/ conexiuni vechi cu Sistemul, comparativ cu… neica-nimeni, fără expunere publică. Nutrirea aceasta, pro-domo, nu doar că a mărit notorietatea publică a unor persoane, cu state vechi pe scena publică, dar a produs marea confuzie între prea expunerea Notorietății și Elită, una autentică și imperios necesară schimbării, paradigmei: dinspre porunca propagandei cu nostalgia realismului, către eliberarea doctrinară și preluarea reconstrucției democratice. M-am distanțat de curentul conservator (vorbesc în nume personal, deși eram mai mulți, pentru a-mi asuma în nume propriu această… epistolă!), din ce în ce mai compact,, pentru că m-aș fi dezis de ceea ce întreprinsesem și angajasem public, oficial. Resurecția invocată deturnase sensurile acțiunilor noastre și o anume „elită”, cultivată insistent din buget – care se transformase, din liber-cugetătoare, în închinătoare fățarnică la Dumnezeu!-, preluase, cu majoritatea ei, controlul… butoanelor, având exercițiul aciuării pe la puterile înscăunate. Butada cu câinii care latră pe lângă măcelărie s-ar potrivi, forțând o alegorie, pentru cei care sugeau, contra servicii de imagine, electorale, bugetele unor instituții… îndatorate. Să amintim câteva dintre schimbările de sens… în lupta nevăzută a taberelor.
Noua societate culturală, înființată în 1999, pentru salvarea brandului… Anton Pann/Societatea Culturală „Anton Pann” (nouă: juridic, și prin obiectul de activitate, nu cum susțin nostalgicii, că ar continua pe cea „literară”, fondată înainte de 1989, prin decizie de Partid!) și-a creat organul de presă culturală „Povestea Vorbei” pe care am încredințat-o unui „făcător de reviste”, ca redactor șef : Ion Soare și unui director, cu nume reprezentativ, Doru Moțoc, iar eu, pentru că îmi asumasem președenția asociației (1999-2000), eram secretarul redacției. Desemnarea în 2000, ca președinte al Comisiei de Cultură a Consiliului Județean, m-a obligat să demisionez din conducerea asociației și să mă suspend din conducerea redacției revistei – tocmai pentru o distanțare, impusă de nevoia unei echidistanțe față de ong-urile din spațiul public. Arhivele care păstrează primele numere ale revistei sunt un martor al evoluției asociației și mesajului organului ei de presă. Câteva persoane, în frunte cu Ion Soare au luat controlul total al revistei, sufocând-o cu mesajele personale, în principal, și ocultând activitatea asociației. Am schimbat, într-o adunare generală a asociației, conducerea revistei și atunci, instantaneu, Ion Soare a părăsit, atât revista, cât și Societatea Culturală. Când și Societatea Culturală, populată cu veleitari, plevușcă cu Notorietate, a fost smintită de puciul pseudo-doctorului-academician… olimpic, revista a fost salvată, în afara Societății, ca „Povestea Vorbei 21” și își duce mesajul prin Intol Press, fără sincope și într-o consecvență a obiectivului, pentru care fusese înființată. (arhiva „Cultura Ars Mundi” ne este mărturie!) . Plecarea de la Revistă, a lui Ion Soare, a însemnat imediat înființarea alteia: „Forum V”, care ar fi trebuit să ilustreze activitatea Forumului. După câțiva ani, cu probleme financiare pentru editare, (Forumul Cultural își asumase și Studiile vâlcene, alături de alte lucrări aniversare, ba se angajase și la imensul efort al Enciclopediei … județului, demult visată de Ion Soare!) și această revistă, după o vreme, va ajunge la Intol Press. Ce s-a întâmplat cu Forumul Cultural, Societatea Culturală, revistele, în ultimii 10 ani, ilustrează puterea manifestă a lui Ion Soare. Între instituțiile și ong-urile aservite, dependente de suportul bugetar, nu puteai respira liber. Chiar cercul informal, creat pentru manifestare neîngrădită, a trebuit să-și mute locul de întâlnire – deși biblioteca județeană era un spațiu public, realizat cu mari eforturi, tocmai să slujească societatea. Pentru o cronică a vremii, buletinele anuale ale acestuia… sunt disponibile în arhiva Intol Press! Semnalăm, în urmărirea acestui proces de transformare a câmpului cultural, în principal, apariția acum 13 ani a Asociației „Seniorii” (care valorifică, echilibrat și cu participare afectivă, incomparabilă ca emulație față de Forumul Cultural, vasta experiență a unui corp profesoral, ca o adevărată Elită, ce își respectă blazonul. Revista „Seniorii” respiră larga participare și ținuta înaltă a unor oameni responsabili de misiunea lor în societate. Remarc, în trecere eticheta pe care mi-am căpătat-o fiind gică contra în dezbaterile aprinse ale consiliului de Conducere al Forumului, după îndepărtarea din conducerea de vârf (fusesem, în calitate de fondator, Vicepreședinte!): „coadă de topor” pentru că le spuneam în față ceea ce credeam și devoalam, ceea ce se făcea fără știința consiliului de conducere. Nu i-am înțeles niciodată pe forumiștii, prietenii mei, cum nici pe daciștii, care mă vor fi declarat și ei „persona non grata”, că lămurit fiind asupra unor interpretări ale istoriei, nu le împărtășeam „adevărurile istorice”.
Cu Ion Soare, în afara ciocnirilor publice și discuțiilor aprinse din consiliul Forumului, polemica, după cum spuneam, ne era cordială și respectul întreg. Un dialog la vreo întâlnire neprogramată se înfiripa cam așa: „Ce faci Domnule… „european?” „Mulțumesc, bine, Domnule Profesor! Trebăluiesc prin „grădina Maicii” să-și țină Europa firea creștină!” Îl tachinam cu ideea creștină, el fiind un liber cugetător declarat, care nu se afișa ostentativ, precum noii convertiți dintre cei vechi, pe la icoane și nu făcea caz de cele sfinte! „Dar Dvs. Ce descoperiri ați mai făcut? Ne tragem din daci? Ori din romani?” Îmi răspunde surâzător, intrând în jocul provocat: „Din Dacia suntem! O spun hărțile și perpetuarea numelui acesta…, dar vorbim o limbă care se trage din latină și care s-a mai îmbogățit cu preluările necesare din limbile celor care au mai trecut pe aici, inclusiv cele slave .Atenție! Sunt și filolog și slavist!” „Dar credeți că vă întrebam în necunoștință de cauză? Tocmai acum când prin oraș circulă idei noi, aduse de un filolog vâlcean, revenit, tocmai de prin America?” plusam mai departe, incitând specialistul în materie…
Ion Soare, se strunea pe sine cu greu. Era un lider înnăscut, cu conștiința valorii sale. Nu se lăsa ușor condus (mă dumirise Cornel Tamaș!) și își adapta ușor conduita pentru a obține ceea ce dorea. Încercarea, de-a-și impune punctul de vedere, îmi devenise evidentă repede. Plecarea de la revistă și de la Anton Pann mi-am explicat-o. Am părăsit Consiliul Forumului, când am observat că Ion Soare, devenise sfătuitor pe la Primărie și se insinuase conducător din umbră al Forumului, iar acesta fusese aservit,( dincolo de angajamentul de-a rămâne organizație apolitică), în schimbul unor interese editoriale ,presante și fără decont transparent. Președintele în exercițiu, om onorabil, dar prea împăciuitor, a văzut în demersurile Vicepreședintelui Ion Soare o rezolvare a problemelor (pe care tot el, IS le crease!). Înainte de-a fi fost instituit formal Președinte al Forumului Cultural, cetățeanul de onoare, pentru serviciile aduse orașului, va fi fost ales președinte! Om cu apetit de lider, cu capacitate de muncă și adaptat noii tehnologii de comunicare, cu o vastă operă în spate (asupra căreia posteritatea va da judecată!) a plecat când tocmai în vârf fiind putea să strălucească altfel, dincolo de tunelul unei tranziții ciudate!
Eu, IOANE, călăuzit cândva de tine, te-am iubit cu luminile și umbrele tale și te țin minte ca pe singurul SOARE, la care am putut privi în miezul zilei! Adio, Prietene !
Mihai Sporiș/ 14 noiembrie, 2020
