Mănăstirile din ţara noastră, vetre de spiritualitate şi cultură, au depozitat cele mai valoroase opere artistice, produse ale meşterilor autohtoni sau străini. Majoritatea sunt obiecte cultice, despre care, Dinu C. Giurescu scrie: „Tezaurele mănăstireşti, formate de-a lungul secolelor, constituie astăzi arhiva valoroasă a artei româneşti. Păstrate şi prezentate în adevărata lor semnificaţie sunt rânduite în muzee organizate în ultimul timp sau prin ctitorii, sunt esenţiale pentru ilustrarea diferitelor epoci de creaţie”.
Capodopere ale tezaurelor mănăstireşti, ele evidenţiază spiritul creator, fiind produsul unor categorii foarte diversificate de autori, atestând totodată legăturile Ţării Româneşti cu marile centre de creaţie europeană, care ocupă o vastă arie, din sudul Italiei până în nordul Germaniei; unele sunt creaţii ale saşilor transilvăneni, iar altele, ale şcolilor româneşti din Muntenia.
Despre tezaurul cultic, păstrat în Mănăstirea Bistriţa, Alexandru Odobescu relata în anul 1860: „Odoarele eclesiastice ale Bistriţei stau în fiinţă spre a atesta antica splendoare a acestei Mănăstiri şi generoasa dărnicie a ctitorilor şi a urmaşilor lor”. Este adevărat că, vicisitudinile abătute peste acest aşezământ nu i-au permis să păstreze până astăzi întregul său tezaur. Semnalat de Alexandru Odobescu, la 10 iulie 1865, se comunică superiorului de către Ministerul Cultelor că, Alecsandru Russo, „conservatorul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, va veni la Mănăstire să cerceteze toate obiectele preţioase, iar ulterior i se vor încredinţa pentru a le transporta în capitală spre a se păstra în Muzeul bisericesc”. În acelaşi an, luna august, Mănăstirea primeşte ordin ca, toate obiectele preţioase din tezaur să fie duse la Bucureşti. Cele rămase, precum şi pietrele funerare, au fost cercetate şi valorificate corespunzător, în 1912, de profesorul universitar Alexandru Tzigara-Samurcaş, directorul Muzeului Etnografic din Bucureşti, care, în calitate de delegat al Marelui Cartier General al Armatei, la 21 octombrie 1916 ridică cele mai valoroase obiecte din tezaurul cultic al Mănăstirii, transportându-le la Bucureşti.
Pentru o imagine ilustrativă a ceea ce înseamnă tezaurul cultic al Mănăstirii Bistriţa, în cultura şi spiritualitatea românească, vom prezenta după posibilităţi, într-o ordine cronologică, cele mai reprezentative obiecte, arătând provenienţa lor şi locul unde se păstrează astăzi.
ARGINTĂRII ŞI METALE. Aici vor fi prezentate obiectele de cult, executate din argint sau alte metale, prelucrate după vechiul meşteşug prin ciocănire, decupare, traforare, turnare, cizelare, incizare şi filigranare. În acest domeniu, un loc aparte ocupă în tezaurul cultic de la Bistriţa potirele, chivoturile, panaghiarele, crucile, cădelniţele, căţuiele, candelele, sfeşnicele, linguriţele, talerele, ripidele, policandrele, paftalele şi alte obiecte.
Potire. Între obiectele cultice, locul central îl ocupă sfintele vase, folosite la săvârşirea Sfintei Liturghii, fiind compuse dintr-un set de cinci piese: potirul, discul, steluţa, copia şi linguriţa. Dintre ele, potirul este piesa cea mai artistic realizată. În realitate, reprezintă un pahar sau pocal, sprijinit pe un picior cu baza evazată, executat din metal preţios, aur sau argint, ornamentat cu chipuri de evanghelişti, apostoli şi îngeri, în relief sau emailuri colorate.
1. Potir de argint aurit. Donat în jurul anului 1501 de fraţii Craioveşti, potirul are gravată, în limba slavonă, inscripţia: „Jupan Barbu ban şi fraţii săi, jupan Pârvu vornic şi jupan Danciu comis şi jupan Radu postelnic”. Dimensiunile sunt următoarele: înălţimea: 37 cm, diametrul: 14,5 cm; se păstrează la Muzeul de Artă, Inv. nr. M 3.
2. Cupă de potir din argint aurit. Inscripţia slavonă, gravată pe cupă atestă că: „Acest potir l-a făcut egumenul chir Ilarion”. Operă aparţinând secolului al XVI-lea, potirul poate fi datat din jurul anului 1563, când Mănăstirea era condusă de Ilarion ieromonahul. Înălţimea: 10 cm, diametrul: 11,5 cm; se păstrează la Muzeul de Artă, Inv. nr. M 293.
3. Potir de argint aurit. Provenind din epoca voievodului Matei Basarab, potirul are înscris, în relief, anul „1634”, iar pe picior gravate iniţialele meşterului: „M. S.”, adică Michael Seybriger, argintar din Braşov.
4. Potir de argint aurit. Realizat în anul 1682, potirul poartă o inscripţie gravată, indicând numele donatorului şi anul, adică: „Partenie ieromonah, eg(umen) ot Bistri(ţa), 7190”. Înălţimea: 18 cm, diametrul: 8 cm; se păstrează la Muzeul Patriarhiei Române.
5. Potir de argint. Donat de egumenul Partenie, tot în anul 1682, potirul are o inscripţie identică celei anterioare: „Partenie ieromonah, eg(umen) ot Bi(s)triţ(a), 7190”. Înălţimea: 13,5 cm, diametrul: 6 cm, se păstrează la Muzeul de Artă, Inv. nr. M 19.
6. Potir de argint aurit. Marcat cu anul 1693, potirul a fost donat de episcopul Ilarion al Râmnicului, potrivit următoarei inscripţii gravate: „Acest potir l-a făcut Ilarion episcopul Râb(nicului) şi l-a dat la sf(â)nta Mănăstire Bistriţ(a) să-i fie de pomeană. L(ea)t 7201”. Înălţimea: 23,3 cm, diametrul: 10 cm; se păstrează la Muzeul de Artă, inv. nr. M 297.
7. Potir de argint. Donat de episcopul Ilarion al Râmnicului, potirul datează din jurul anului 1700. Pomelnicul Mănăstirii precizează că, acest „potir de argint cu toate ale lui”, adică disc, steluţă, copie şi linguriţă, au fost oferite Mănăstirii de ierarhul râmnicean. Probabil, acest set de vase liturgice a fost ridicat la 12 septembrie 1920 şi dus la Episcopia Râmnicului, potrivit raportului Mănăstirii, unde scrie: „Am predat la conducerea Sfintei Episcopii un rând sfinte vase de argint de China, cuprinzând un potir cu paharul aurit, un disc, una steluţă, una copie şi una linguriţă, toate din argint”.
8. Potir de argint aurit. Donaţie a superiorului Mănăstirii Bistriţa, din anul 1706, potirul păstrează următoarea inscripţie gravată: „Ştefan ierom(onah), l(ea)t 7214”. Înălţimea: 13,5 cm, diametrul: 7 cm; se păstrează la Muzeul de Artă, inv. nr. M 23.
9. Potir de argint. Lucrat artistic în filigran, potirul are o inscripţie marcând anul şi numele donatorilor: „Alexandru voievod Mavrocordat; Smaranda, Constantin. 1742”. Acest potir a dispărut în anul 1983, când biserica a fost jefuită, şi nu s-a mai recuperat. Chivoturi.
Chivotul este un obiect cultic, executat din lemn sau metal preţios; aşezat pe Sfânta Masă din Altarul bisericii, el păstrează Sfânta Împărtăşanie pentru cei bolnavi. Potrivit tradiţiei ortodoxe, chivotul are, în general, forma bisericii respective. De-a lungul istoriei, Mănăstirea Bistriţa a fost înzestrată cu mai multe chivoturi.
1. Chivot de argint aurit. Donat la începutul secolului al XVI-lea de fraţii Craioveşti, chivotul are următoarea inscripţie: „Acest chivot l-au făcut fiii lui Neagoe, jupan Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu”. Lucrat din argint aurit, gravat şi emailat, chivotul are forma unei biserici de plan dreptunghiular cu frontoane ajurate gotice şi absida altarului poligonală, întreaga operă denotă calităţi artistice superioare de execuţie. Prima descriere, datorită lui Alexandru Odobescu, menţionează că, din zonele emailate se păstrau numai urmele, colorate în liniile încrustate pe metal. Deasupra capacului, la mijloc, se înalţă un turn dominat de o cupolă, înconjurat de altele mai mici, aşezate în cele patru colţuri. Despărţite prin ornamente ogivale, aşezate în cruce, formează o combinaţie reuşită între stilul arhitectonic bizantin şi cel gotic. Cupola turnuleţului principal are cruce, iar toate extremităţile au păsărele de metal, asemănătoare bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş.
2. Chivot de argint poleit. Donat Mănăstirii în anul 1621, chivotul a fost transferat la Ministerul Cultelor în urma ordinului din octombrie 1865.
3. Chivot de argint. Confecţionat sub îndrumarea egumenului Constandie arhimandritul, chivotul are următoarea inscripţie: „Acest sfânt artoforion este făcut de Sfi(n)ţia Sa părintele arh(imandrit) Costandie Peloponisiotul, eg(u)m(enul) sf(i)n(tei) Mănăstiri Bistriţa, cu cheltuiala Mănăstiri(i). 1799”. Mărimea: 25/22/15 cm. Ridicat la 21 octombrie 1916; se păstrează la Muzeul de Artă, inv. nr. M 1454.
Panaghiare. Obiect liturgic, panghiarul se foloseşte la ridicarea şi păstrarea Panaghiei, de unde îi vine şi numele. Confecţionat din metale preţioase, este compus din două tasuri concave, ornamentate artistic în exterior; închise, formează o cutie unde se aşează Panaghia.
1. Panaghiar. Donaţie a fraţilor Craioveşti, panaghiarul datează de la începutul existenţei Mănăstirii, din anul 1491.
2. Panaghiar de argint aurit. Donat de marele ban Barbu, devenit Pahomie monahul, şi de nepotul său, Preda, panaghiarul poartă pe chenar, executată cu litere emailate în verde şi albastru, inscripţia: „Au făcut acest panaghiar robii lui Dumnezeu, monahul Pahomie şi jupan Preda mare ban. În anul 7029”. Celălalt taler are în partea interioară, cu litere în relief, următoarea inscripţie: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim”. Descoperit în anul 1861 la Mănăstirea Bistriţa, Alexandru Odobescu nu i-a înţeles rostul liturgic, confundându-l cu engolpionul arhieresc, motiv pentru care îl consideră „engolpion sau iconiţă portativă a banului Preda, de stil bizantin, suflat cu aur şi cu smalţ champlevé”. În octombrie 1865, Ministerul Cultelor trimite ordin superiorului să-l expedieze la Bucureşti, iar Alexandru Odobescu îl depune la Muzeul de Antichităţi. Piesă cultică de mare valoare artistică, panaghiarul a fost prezentat la Expoziţia universală din 1867 de la Paris. Are diametrul de 13,5 cm şi se păstrează la Muzeul de Artă din Bucureşti (Va urma).
