Într-un articol anterior, am demonstrat pe temeiul a şapte documente originale, că Voievodul Basarab I Întemeietorul Ţării Româneşti a fost român, iar Cronica pictată de la Viena adevereşte că a rămas ortodox până la moarte, numindu-l „schismatic perfid” sau „rătăcit”.
Acum, vom prezenta viaţa fiului său Nicolae Alexandru Basarab, care i-a urmat la tronul Ţării Româneşti.
Din nefericire nu se cunoaşte anul său de naştere, dar există dovezi ştiinţifice, că era român ortodox. În data de 28 octombrie 2014, la Academia Română din Bucureşti, a avut loc comunicarea: ,,Mormântul 10 din Biserica Sfântul Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Româneşti”, susţinută de numeroşi specialişti în istorie şi biologie de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi Institutul de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti. În urma analizei genetice a osemintelor din mormântul lui Vlaicu Vodă care aparţine familiei Basarabilor, s-a constatat că Basarabii erau etnici români, înrudiţi cu voievozii ortodocşi din Maramureş, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare.
Despre voievodul Nicolae Alexandru Basarab, se ştie că a fost căsătorit de trei ori.
Prima a fost cu Maria Lackfy, şi au avut trei copii: Vladislav, viitor domn al Ţării Româneşti (1364–1377), Radu domn între anii 1377–1383, şi Nicolae, prinţ care a murit de tânăr în anul 1366.
A doua, cu Clara de Doboka, fiica lui Ştefan Mikud Kukenus, ban al Severinului; împreună vor avea doua fete: Anca, căsătorită ulterior cu Stefan Uroş al V-lea al Serbiei (1355–1371), şi Ana, căsătorită cu Ioan Straţimir, ţarul de Vidin (1371–1396). Ana va deveni protectoarea artei şi culturii în Vlaho-Bulgaria acelor vremuri; sub patronajul ei, se va întocmi o culegere a Vieţii Sfinţilor, despre care citim că: „Mulţumită îngrijirii pioasei şi vestitei ţarine Ana şi din porunca ei a fost scrisă această carte numită Synaxarul Sfintelor Femei, la Vidin, 1360 ”
Iar a treia soţie a fost Margareta sau Marghit Dabkai, cu care nu se ştie dacă au avut copii.
După moartea regelui Carol Robert de Anjou (1342), Alexandru devine asociatul tatălui său la domnie, având rolul de a se ocupa de relaţiile cu Ungaria, care au fost restabilite în anul 1343.
Deşi Alexandru Nicolae Basarab era cunoscut în Cancelaria maghiară ca fiind un „schismatic”, adică un „ortodox de rit bizantin”, totuşi, într-un document emis la 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea (1342–1352) îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” pentru devotamentul său catolic. Desigur, papa avea în vedere ajutorul acordat de către domnitor catolicilor, privind construirea de biserici în Ţara Românească, precum bunicul său Radu Negru. De asemenea, pe plan extern, Nicolae Alexandru a urmărit consolidarea independenţei Ţării Româneşti, orientându-se, se pare, spre papalitate.
Dar în luna mai 1359, în condiţiile interceptării de către regele Ungariei a corespondenţei pe care Nicolae Alexandru o întreţinea cu Papalitatea pentru a fi uns „domn autocrator”, adică singur stăpân, suveran prin drept divin, se adresează împăratului bizantin şi patriarhului Callistus I pentru a înfiinţa o mitropolie în Ţara Românească. Cererea îi este acceptată şi sub tutela Patriarhului ecumenic de la Constantinopol este înfiinţată Mitropolia Ungrovlahiei avându-l la conducere pe chir Iachint, mitropolitul de Vicina. Noua eparhie urma sa aibă în fruntea sa mitropoliţi numiţi de Patriarhia Ecumenică şi să intre în circuitul mitropoliilor ortodoxe.
Cel mai puternic argument în favoarea credinţei ortodoxe a lui Alexandru Nicolae Basarab este aderarea sa la curentul isihast, care era o practică spirituală mistică, specifică Bisericii Ortodoxe. Cuvântul provine din greaca veche, şi înseamnă: „odihnă, linişte, pace, tăcere“.
Isihasmul a ajuns în Ţara Românească prin intermediul Sfântul Grigorie Sinaitul.
Acest Sfânt s-a născut în jurul anului 1265 la Kukulos, lângă Clazomene, în vestul Asiei Mici; a mers în insula Cipru, unde a fost tuns rasofor. Mai târziu, a călătorit la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, unde primeşte marea schimă monahală. Apoi a plecat la Ierusalim, iar de acolo, în Creta, unde a învăţat practica isihastă a rugăciunii inimii de la un monah pe nume Arsenie.
Împreună cu contemporanul său, Sfântul Grigorie Palama, au contribuit la consacrarea Muntelui Athos ca centru al isihasmului. Când turcii au început aici raidurile, în deceniul al treilea al secolului al XIV-lea, el s-a refugiat la Salonic, iar de acolo în Bulgaria, unde a întemeiat o mănăstire în ţinuturile sălbatice din Paroria, în munţii Stranţa, pe coasta occidentală a Mării Negre.
Sfântul Grigorie a organizat la Paroria stilul de viaţă isihast, care a dăinuit până la moartea sa (1346). În jurul lui, s-au adunat numeroşi ucenici, din Marea Cetate, din Tracia şi Macedonia şi chiar de dincolo de Istru, şi din Serbia; deci, din regiunea „cea de dincolo de Istru”, care este Ţara Românească. După moartea Sfântului, ucenicii „au ieşit ca nişte stele strălucitoare şi au împodobit marginile pământului”, adică s-au răspândit în diferite părţi, mai ales în locurile de origine, ducând cu ei învăţătura şi stilul de viaţă călugărească, însuşită de la dascălul lor spiritual. Sfântul Grigorie Sinaitul avea ucenici chiar în Ţara Românească şi purta corespondenţă cu însuşi voievodul Nicolae Alexandru Basarab.
Un mare cunoscător al vieţii monahale româneşti, mitropolitul Tit Simedrea, scria, cu privire la prezenţa monahilor români la Paroria, următoarele: „Se poate spune cu temei de adevăr că, la Paroria, la marele dascăl al isihasmului, care a fost Sfântul Grigorie Sinaitul, au ucenicit şi români. Şi cum această lucrare obârşea de-a dreptul din viaţa şi cultura mănăstirească bizantino-athonită, călugării români «au învăţat aici», sau care numai au zăbovit un timp oarecare în această sihăstrie, întorcându-se în patria lor au adus izvodul şi duhul acesteia şi l-au răspândit printre români, înainte de venirea Sfântului Nicodim, care şi el tot din acelaşi duh şi izvod se trăgea”.
Un ucenic român de la Paroria este cunoscut nominal. Primul care a emis această ipoteză este Polihron A. Sârcu, editorul în slavonă a Vieţii Sfântului, bazându-se pe afirmaţia că „s-au adunat ucenici din mai multe neamuri”, precum şi pe însemnarea păstrată la sfârşitul Sbornicului Hludov – manuscris redactat pe la anul 1345 şi păstrat în Muzeul Rumianţev din Moscova – unde citim: „Aceste două capete s-au scris de Fudulu, care le-a tradus din greceşte în bulgăreşte… când eram la Paroria cu fraţii”. Eponimul Fudulu, cu rezonanţă şi grafie românească, l-a determinat pe învăţatul moldovean să afirme că acesta este unul dintre monahii români de la Paroria. Opinia sa a fost adoptată şi de alţi învăţaţi, precum Stoian Romanski, A. I. Iaţimirskij şi Ecaterina St. Piscupescu.
Sinodul ţinut la 27 mai 1351 la Constantinopol s-a pronunţat în favoarea isihaştilor. Isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, pătrunzând în tot Răsăritul ortodox. Doctrina isihastă se bazează pe o antropologie şi o teologie: posibilitatea omului de a ajunge la unire cu Dumnezeu, de a fi îndumnezeit. Acesta este, potrivit spiritualităţii isihaste, semnificaţia umanităţii şi motivul Întrupării lui Dumnezeu: „Dumnezeu a devenit om, astfel încât omul să poată deveni Dumnezeu”, potrivit lui Atanasie al Alexandriei.
Prin aceasta, am putea spune că isihasmul românesc, care reuşeşte să ţină împreună verticala contemplaţiei lui Dumnezeu cu orizontala făptuirii şi a grijii faţă de cei săraci prin intermediul vieţii liturgice, devine expresia unui creştinism integral pe care Biserica trebuie să-l practice, mai ales în contextul spiritual, cultural şi social al vremii în care trăim, pentru renaşterea spirituală şi morală a neamului.
În sprijinul argumentelor prezentate anterior, cu privire la legăturile românilor cu centrul isihast de la Paroria, vine şi corespondenţa – menţionată de Theofan – pe care Sfântul Grigorie Sinaitul a întreţinut-o cu „împăraţii pământului”. Nominalizaţi, autorul scrie: „Andronic, zic, şi Alexandru, Ştefan şi Alexandru le-a scris, doritori fiind ei de minunatele lui învăţături prin epistole”. Specialiştii i-au identificat pe aceşti „împăraţi ai pământului” cu următorii demnitari din epoca respectivă: împăratul bizantin Andronic III Paleologul (1325–1341), ţarul Ioan Alexandru al Bulgariei (1331–1371), Ştefan Duşan al Serbiei (1321–1355) şi Nicolae Alexandru I al Valahiei (1338–1364), ultimul fiind propriu-zis asociat la domnie de tatăl său, Ioan Basarab (1310–1352), şi apoi singur stăpânitor (1352–1364). Se ştie că Sfântul Grigorie Sinaitul a murit în anul 1346, iar Nicolae Alexandru preia tronul începând din 1352. Petre Ş. Năsturel insistă însă asupra faptului că persoana în discuţie este fără îndoială Nicolae Alexandru I al Ţării Româneşti, fiind asociat la tron din 1342, eveniment menţionat în numeroase documente oficiale, întrucât tatăl său, Basarab I Întemeietorul, fiind bolnav, avea dificultăţi în a-şi îndeplini întru totul funcţia de domnitor. În tot cazul, autorul conchide că: „Totul pledează pentru admiterea faptului că voievodul Nicolae Alexandru a întreţinut relaţii cu Paroria în timp ce Grigorie Sinaitul trăia”. Această interpretare sprijină şi înţelegerea termenului έπέκεινα ca referindu-se la ţinuturile de peste Dunăre, iar corespondenţa dintre cele două personalităţi „confirmă existenţa călugărilor români atât la Paroria, cât şi la Muntele Athos”.
Mai important este faptul că au luat naştere o serie de mănăstiri isihaste, întemeiate de monahii de la Paroria. Dintre ele, în ordine cronologică, menţionăm Marea Lavră moscovită întemeiată în anul 1345 de către Sfântul Serghie de Radonej (1314–1392), renumit mistic isihast. Urmează Mănăstirea Grigoriu din Muntele Athos, care apare documentar în anul 1347, fiind considerată de istorici ctitorie a Sfântului Grigorie Sinaitul, sau mai curând a ucenicului său, Sfântul Grigorie cel Tânăr. În Bulgaria, între anii 1348 şi 1350 a fost zidită, din porunca ţarului Ioan Alexandru, Mănăstirea Kelifarevo, la 12 km sud de Târnovo, pentru a servi ca adăpost monahului isihast Teodosie din Târnovo. Mănăstirea a intrat în analele istoriei ca ,,a doua Universitate a Bulgariei medievale”, atrăgând în scurt timp scriitori, filologi, traducători şi caligrafi alături de monahi, care au răspândit teologia şi filosofia. La Muntele Athos, în secolul al XIV-lea, apare încă un centru isihast, Mănăstirea Pantocrator, ctitorită de Alexie şi Ioan, demnitari bizantini, sprijiniţi material de împăratul Ioan V Paleologul (1355–1376). Tot la Muntele Athos a fost ctitorită Mănăstirea isihastă Dionisiu, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, fondată prin anii 1370–1374 de Sfântul Dionisie din Coryssos de Castoria; din obştea monahală a Mănăstirii a făcut parte, în secolul al XV-lea, viitorul patriarh al Constantinopolului, Nifon care, după înlăturarea sa, ajunge mitropolit al Ţării Româneşti (1503–1505). Mănăstirea Zografu, centru de cultură slavonă, a fost întemeiată de monahi bulgari: Moise, Aaron şi Ioan din Ohrida, în secolul al X-lea, devenind o „mare lavră” a Moldovei, asemenea Mănăstirii Cutlumaş a Ţării Româneşti, fiind numită „mănăstirea moldovenilor”, unde, prin anul 1433 se închinoviază numeroşi monahi din ţările române. Din secolul al XIV-lea, Mănăstirea Zografu este recunoscută ca o adevărată vatră a vechii culturi şi literaturi bulgare. Eftimie isihastul, viitorul patriarh de Târnovo, s-a retras din Marea Lavră la Schitul Selin, dependent de Zografu, apoi se stabileşte chiar în Mănăstire, unde îşi desăvârşeşte formaţia cultural-teologică. Un impresionant centru de viaţă isihastă a luat fiinţă la Meteora, în apropiere de Kalambaka, între munţii Koziakas şi Antichassia, din câmpia Thesaliei, întemeiat şi organizat de Sfântul Atanasie Meteoritis, care a trăit între anii 1302–1380; originar era din Nea Patra, astăzi Hypate, din Valahia Mare. Acesta l-a cunoscut pe Sfântul Grigorie Sinaitul la Constantinopol, între anii 1325–1328. În plus, mai multe elemente, cuprinse în Viaţa sa, trimit spre o strânsă legătură cu Sfântul Grigorie, precum plecarea în insula Creta şi locuirea în Schitul athonit Magula. Probabil, chiar locul Milea să fie de fapt Mesomilion din Paroria, unde Sfântul Atanasie să fi petrecut o perioadă. Spre această idee conduc, bineînţeles, numele amintite în Viaţa sa. Sfântul Atanasie, întemeietorul noii comunităţi monahale de la Meteora, era şi el un adept al isihiei; acolo primeşte ca ucenic, devenindu-i împreună ctitor şi succesor, pe Cuviosul Ioasaf (1350–1423), fost Ioan Uroş Paleologul, fiul regelui sârb Simeon de Tricala. Împreună pun temelia bisericii „Schimbarea la Faţă”, mănăstirea reprezentativă a Meteorei, fiind terminată în anul 1388; ea este cea mai veche şi impunătoare din tot ansamblul Meteorelor, iar fresca interioară, de mare calitate artistică, aparţine şcolii cretane, ajunsă la culme în secolul al XVI-lea.
În galeria acestor vetre monahale de tip isihast, apărute în jurul anului 1350 şi după, se înscrie şi Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” de la Bistriţa, cunoscută sub numele de „Bolniţa”, ctitoria voievodului Nicolae Alexandru Basarab. Părintele profesor Dumitru Stăniloae scria că, mănăstirile româneşti „iau fiinţă în atmosfera fierbinte de credinţă creată de mişcarea isihastă. Aşa se explică faptul că aproape toate schiturile lor, aşezate pe vârful unui deal din apropiere, au ca hram „Schimbarea la Faţă”, întrucât sihaştrii trăitori în ele, sau prin chilii apropiate – după metoda isihastă – năzuiau să se împărtăşească prin nevoinţele şi prin rugăciunea lor neîncetată de lumina taborică”.
Nicolae Alexandru a fost şi primul domn român care a făcut danii mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos.
Teoria cumană a Basarabilor, promovată de Neagu Djuvara, nu are nicio legătură cu realitatea. Istoricii diletanţi şi o parte a presei au dat curs promovării acestei teorii absurde, tocmai pentru a lovi în fondatorii statului medieval românesc şi în Biserica Ortodoxă. Trebuie să fi lipsit de elementare studii de artă bisericească ca să susţii că Biserica Sfântul Nicolae din Curtea de Argeş era ridicată de un catolic.
