www.j-query.org

Die Domain "www.j-query.org" ist nicht verfügbar.





Noi toţi am citit cu religiozitate cronica literară a lui Nicolae Manolescu

Noi toţi am citit cu religiozitate cronica literară a lui Nicolae Manolescu

by Ion Predescu on May 14, 2017

Post image for Noi toţi am citit cu religiozitate  cronica literară a lui Nicolae Manolescu

Invitaţia lui Nicolae Manolescu la lectură, din „Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc” (Editura Paralela 45, Piteşti, 2014), este esenţială pentru coloana vertebrală a unui om, aproximat, de noi, ca fiind „mit personal” (Charles Mauron): „Neagu Djuvara a scris O istorie a României pe înţelesul copiilor. Cartea mea se intitulează Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Dacă ne gândim bine, e cam acelaşi lucru. Cei care citesc sunt, în zilele noastre, îndeosebi copiii. Am fost ispitit o clipă să citez cuvintele lui Benny Lévy din prefaţa unei culegeri de mărturii despre rezistenţa prin lectură a copiilor internaţi în lagărele naziste: „Această carte se adresează tuturor copiilor şi copiilor lor.” Citatul stabileşte genul proxim şi diferenţa specifică pentru rezistenţa prin cultură. Neagu Djuvara este, totuşi,diferit de Lucian Boia, ca istoric, prin scriitură şi alcătuirea ei, diferenţă specifică.
Scopul, genul proxim, ar fi situarea de partea binelui, prin dragoste şi întuneric, parafrazând pe Amos Oz. Nicolae Manolescu este reflexiv, cum este si Neagu Djuvara, Lucian Boia fiind, rar, şi rezumativ, ceea ce decolorează desenul din covor. Între poveste şi rezumat este o diferenţă/ diferenţiale cat o istorie, cu tot atâtea şcoli lingvistice cu tot.
Ca să nu rămânem numai în interiorul complexului tematic, trebuie să adăugăm imediat afirmaţia lui Titu Maiorescu, pledoarie pentru estetică, în formularea lui Nicolae Manolescu: „El e cel dintâi la noi care afirmă clar că arta nu e nici morală, nici imorală, şi că se ghidează după criterii proprii. Paradoxul face ca acest adept al stilului înalt şi nobil în artă, care dispreţuia „vulgaritatea” naturalismului şi „înstrăinarea” poeziei de după 1900, să fie factorul decisiv în eliberarea artei de sclavia unor scopuri neconforme ca natura ei.” Sensul acestei cărţi, al operei lui Nicolae Manolescu: („calea, adevărul şi viaţa”, evident, în sens laic) se găseşte în aserţiunea lui Titu Maiorescu. „Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită, şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa din afară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile până la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el”, în 1872. Afirmaţie tradusă, schimbând ceea ce este de schimbat, prin îndemnul la lectură, ca altădată junimiştii, „să nu uităm că… au început cu acele Prelecţiuni populare, o serie de conferinţe pe teme culturale al căror sens pedagogic n-a scăpat nimănui. Civilizaţia română modernă datorează enorm acestei generaţii de dascăli ai neamului, care au văzut în educarea poporului, în sensul de atunci, mijlocul principal de adaptare la standardele occidentale.”
Paradigma culturală este, repet, alta, dar firul Ariadnei este lectura. Cititorii, „ei sunt cei care salvează cartea”.
Să citim… Despre „Scrisoarea lui Neacşu” (1521), despre „Pripealele lui Filotei”, despre „Ponticele lui Ovidiu” (interpreţii: „lăsaţi pe seama zeilor romani”) şi viziunea lui Nicolae Manolescu despre limbă, citându-l pe Iacob Burckhardt, care spunea: „Orice cultură începe cu un miracol al spiritului: limba”. Aşadar, să fim atenţi la strategiile hermeneuticii. La fiecare pas, principiul: „Contraria non contraria, sed complementaria”… şi o concluzie: “Protocronismul din anii 1970 a încercat să ridice moralul naţional prin împingerea originilor cât mai departe în trecut sau prin descoperirea unor priorităţi reconfortante. Cu un preţ însă, care nu trebuie niciodată plătit: al ridicolului.”
„Cazania lui Varlaam”, „Didahiile” lui Antim, „Vieţile sfinţilor”, „Jitiile”, „Viaţa lumii” a lui Miron Costin şi translatarea în teoria literaturii, prin apelul la conceptul lui Eugen Negrici despre „Expresivitatea involuntară, care ar permite să trecem cu vederea intenţionalitatea estetică”, însă ar trebui atunci: „să cuprindem sub umbrela literaturii opere dintre cele mai diferite. Riscul este să cădem în extrema contrară şi să-i luăm în serios pe aceia, care au vorbit de o literatură română medievală, nu numai în deplinul înţeles al cuvântului, dar care ar fi parcurs toate etapele literaturii occidentale, de la o Renaştere timpurie la Baroc. Un poem ca Viiaţa lumii al lui Miron Costin a fost supus botezului Barocului.” Şi, totuşi, „Jitiile” sunt o proză admirabilă, „Antim Ivireanul e Bossuet al nostru”, afirmă Nicolae Manolescu. Grigore Ureche („primul scriitor clasic”), Miron Costin („capul cel mai învăţat sabia ignorantului îl taie”, aluzie la Constantin Cantemir, domnitor al Moldovei, care abia ştia să se iscălească şi din ordinul lui i-a fost tăiat capul lui Miron Costin), Ion Neculce (interpretat cu un apel la Şerban Cioculescu), Radu Popescu (cronicar)şi aşa numitul Anonim brâncovenesc, de unde „ Caragiale din spiritul lor se trage”.Samoil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Dosoftei („mare talent literar”), Dimitrie Cantemir, imaginarul medieval, reprezentat prin cronicile în versuri (remarcate mai ales de Eugen Negrici), ele fiind reportajele vremii… Intre două gramatici,Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu, 1787, iar în 1828, aceea a lui Heliade Rădulescu, a germinat poezia moderna, în „sânul moliciunii, pe malurile Dâmboviţei şi ale Bahluiului s-a născut şi poezia românească a epocii moderne” – aserţionează Nicolae Manolescu.
Anton Pann, Costache Conachi sunt antologaţi. Ion Budai – Deleanu, autorul „Ţiganiadei”, ar trebui comparat cu Joyce, Borges, Nabokov şi, nu în ultimul rând, cu Don Quijote si părintele lui, Cervantes. Romantismul (1840-1889), mai ales romantismul Biedermeier, este interpretat de Nicolae Manolescu raportându-se la Virgil Nemoianu, Ion Negoiţescu, Şerban Cioculescu, Paul Cornea… Din “Generaţia romantică” fac parte Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri: „Născuţi, cu puţine excepţii, în deceniul al doilea al secolului, ei sunt tineri prin excelenţă, frumoşii nebuni ai unei literaturi încă în faşă, şi rămân aşa până la Revoluţia din 1848, care îi maturizează brusc şi, într-un fel, îi urâţeşte sentimental şi moral”.
Ar trebui să notăm excelenta interpretare a lui Nicolae Manolescu despre „Pastelurile” lui Vasile Alecsandri: „Descrierea naturii nu e nemijlocită, cum au fost înclinaţi să creadă mulţi comentatori, ci prin prisma subiectivă a unui ins retras la gura sobei, învelit în pleduri şi ţinându-şi căţeluşul în poală, şi care nu „trăieşte”, ci îşi imaginează anotimpurile, ca într-un fel de reverie” (Eugen Simion discută în „Dimineaţa poeţilor”, pe larg problema „Pastelurilor” la Vasile Alecsandri, raportându-se la Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Dan Cristea…).
Despre Alecu Russo, Nicolae Manolescu scrie o frază memorabilă: „prefacerea morală a societăţii în deceniile dinainte de 1848 e văzută prin grila celei vestimentare, ca într-o veritabilă semiotică a pantalonului, fracului şi jiletcii”. Normală este şi interpretarea „Arhondologiei” lui Constandin Sion ca premergătoare a romanului „Calpuzanii” de Silviu Angelescu. Basmul „Tinereţe fără bătrâneţe” este interesant „comentat” (autorul acestor rânduri se bucură de aprecierea profesorului Nicolae Manolescu, întrebându-se dacă nu este la mijloc o ironie, ştiind că filosoful de la Păltiniş, Constantin Noica, era nemulţumit atunci când i se spunea că este cunoscut şi prin basmul amintit).
Despre Nicolae Bălcescu, cuvântul elogios se produce prin citarea unei scrisori către C.A. Rosetti, considerat a fi testamentul lui Bălcescu: „Mi se rupe inima când mă gândesc că vor veni poate vremurile dorite, fără ca să fiu eu de nici un folos ţerii, nici cu sabie, nici cu condei, nici cu gura”. Costache Negruzzi şi Ion Ghica sunt citaţi la capitolul: „Doi mari prozatori”. Despre Ion Ghica fraze memorabile şi decisive: „Ghica reuşeşte minunea de a le transfigura literar într-o asemenea măsură, încât continuăm a-i citi memoriile romanţate cu o plăcere din ce în ce mai mare. Comedia umană descrisă de Ghica n-are termen de comparaţie în literatura noastră.”
Despre Alexandru Odobescu: „Falsul tratat de vânătoare” e cea mai clară mise-en-abyme a gratuităţii literaturii”. Despre B.P. Haşdeu: „Despre nici un alt scriitor român nu se poate spune cu mai multă îndreptăţire că omul e superior operei.”
Despre „Ciocoii vechi şi noi”, Nicolae Manolescu aserţionează: „subiectul ilustrează una dintre situaţiile paradigmatice din evoluţia societăţii româneşti, iar protagonistul lui, Dinu Păturică, crede E. Lovinescu, a fost simţit ca un „om nou”, activ şi plin de energie, capabil a lua locul unei boierimi cu sânge tot mai subţire şi mai incapabile de iniţiativă istorică”.
Capitolul: „Prima bătălie canonică” îl prezintă pe Titu Maiorescu şi Junimea. Aserţiunile: „Maiorescu procedează cât se poate de metodic, răspunzând unor aşteptări pe care le identificase corect, ceea ce explică succesul acţiunii lui, care va marca profund cultura română. În jurul Junimii se vor strânge toate forţele vii ale noii literaturi (Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale sunt cei mai mari), iar critica estetică teoretizată de Maiorescu va trece cu bine pragul gherist al secolului XX şi va fi confirmată de canonul lovinescian de după 1918” sau: ”Cât priveşte combaterea formelor fără fond, care a fost greşit înţeleasă, ea are un merit neremarcat nici de fidelii lui Maiorescu, nici de adversarii lui, şi anume de a ne fi avertizat de riscurile rupturilor şi revoluţiilor de care secolul XX a fost nu numai intoxicat ideologic, dar şi bântuit în realitate. Gândirea organicistă a lui Maiorescu indica o cale din păcate neurmată nici după Primul, nici, cu atât mai puţin, după al Doilea Război, aceea care făcea din formele occidentale împrumutate necritic nu o piedică în dezvoltare, ci un aliat necesar, cu condiţia, limpede în ochii lui Maiorescu, aşa cum am văzut, a „înălţării” poporului român până la deplina lor înţelegere şi conştientă asumare”.
Capitolul despre Mihai Eminescu este reformator, viu, dinamic, urmărind aspectele esenţiale din bibliografia interpretărilor eminesciene. Este un studiu diamantin despre opera lui Mihai Eminescu, regenerator, fecund, germinând sensuri, nu semnificaţii. Nicolae Manolescu interpretează afirmaţiile lui Nicolae Iorga despre Mihai Eminescu: „Expresie integrală a sufletului românesc” (1929) şi aceea a lui Constantin Noica: „Omul deplin al culturii româneşti” (1975): „Ambele se bazează pe un Eminescu paradigmatic şi anistoric, pururi exemplar pentru suflarea românească.” Este citată de asemenea aserţiunea lui George Călinescu: ”Poetul naţional”, pe care criticul o aşază în fruntea capitolului din istorie. Dacă nu ar fi prea mult, afirmăm noi, ne-am referi şi la Edgar Papu, care foloseşte conceptul de protocronism, având consecinţe nedorite probabil de eruditul critic.
Există trei interpretări formatoare despre Mihai Eminescu, afirmă Nicolae Manolescu. Prima este a lui Titu Maiorescu din 1889, din „O cercetare critică”: „Acest Eminescu antum este rodul acomodării la normele romantismului Biedermeier, bine temperat clasic (Nicolae Manolescu)”. A doua lectură critică este cea a lui George Călinescu: „În interpretarea lui G. Călinescu şi a tuturor criticilor care vor urma (cu excepţia câtorva eminescologi refractari înnoirii şi îmbogăţirii perspectivei asupra operei lui Eminescu), poezia eminesciană câştigă în lirism, simţită ca mai apropiată de High Romanticism-ul ilustrat de Hőlderlin sau Novalis decât de Biedermeier-ul unor Heine sau Mőrike, atât de caracteristic primei noastre generaţii romantice şi pe placul lui Maiorescu”.
Ultima lectură critică ar fi aceea a lui Ion Negoiţescu, din 1968, care discută despre ”faţa dublă a poetului”. Conceptele propuse sunt „plutonic” şi „neptunic”. Ion Negoiţescu a vrut să impună, inferează Nicolae Manolescu, un Mihai Eminescu obscur germanic, construit sub diseminările din celebrul vers: „De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi”. Întrebarea lui Nicolae Manolescu este:”Cât oare din Eminescu se lasă cuprins în metafora unei Divinităţi încolăcite în sine şi autiste?”. Interpretarea lui Ion Negoiţescu „are totuşi meritul paradoxal de a ne sugera ideea unei lecturi care să integreze, în loc să excludă şi din care să nu lipsească niciuna dintre feţele, cu siguranţă nu doar două, ale poeziei eminesciene. O lectură postmodernă din care să reiasă un Eminescu multiplu şi divers”.
Nicolae Manolescu interpretează apoi poezia eminesciană în contextul literaturii române şi universale, într-o viziune lucidă, interferând sensuri, completând original şi memorabil. Hermeneutica textului se exercită şi conjecturând poemul „Antropomorfism”. La fel, hermeneutic, stilistic, este interpretată poezia „Stau în cerdacul tău”, un sonet din 1879. Sunt apoi discutate ediţiile Perpessicius, Petru Creția. Recent, o ediţie antologică din versurile lui Mihai Eminescu a propus Cătălin Cioabă la Editura Humanitas. Proza lui Mihai Eminescu este interpretată demitologizând, destructurând hiperinterpretările. Îndemnul criticului literar Nicolae Manolescu este să citim cu spirit critic textele eminesciene.
Publicistica eminesciană, discutată incandescent astăzi, este prezentată, după o sinteză a ideilor, aproape beligeranţilor, în termeni raţionali: ”Publicistica eminesciană trebuie repusă în contextul epocii în care a fost scrisă şi analizată fără parti-pris ideologic”.
Capitolul Ion Creangă reia receptarea critică a operei, de la Iorga şi Ibrăileanu la Călinescu şi Valeriu Cristea cu sintagmele cunoscute, scriitor “poporal” sau cult, exponenţial sau universal, citând ca piatră de hotar cartea lui Constantin Trandafir intitulată ”Spectacolul lumii”. Constantin Trandafir a pornit de la teza lui M. Bahtin despre „cultura populară a râsului” ajungând imediat la Rabelais, Chaucer, Boccaccio „maeştri ai carnavalescului, ai ludicului, ca sărbătoare populară care le dublează pe cele religioase, oficiale, oferind spectacol enorm şi parodic al unei lumi pe dos”. Am mai putea adăuga complexul tematic pentru care în ideea de sărătoare dispar graniţele sociale.
Nicolae Manolescu mai afirmă: „În piatra dură a lexicului lui Creangă proverbele par sculptate pentru eternitate. Destule dintre aceste sintagme norocoase s-au despărţit de contextul lor şi circulă de capul lor prin lume.. Le simţim ca fiind ale lui Creangă.”
Despre I.L. Caragiale o afirmaţie sinteză: „ancorarea pieselor în epoca frumoasă care le-a dat naştere, redescoperirea artei clasice a dramaturgului ne va reconcilia cu un scriitor ale cărui personaje sunt departe de a juca în mascarada politică modernă, dar care ne vor vorbi cu atât mai convingător despre ea”. Şi: „în Momente, Caragiale e primul om şi scriitor media din istoria noastră literară. Ca să nu mai vorbim de publicistica lui politică şi literară. Nu şi de scrisori, gen pierdut definitiv în noaptea e-mail-urilor şi sms-urilor noastre, fără sedile şi semne de punctuaţie, care pe Moş Virgulă, cum era poreclit, l-ar fi scos din sărite, şi pe drept cuvânt!”.
Ion Slavici este interpretat şi prin aserţiunea: „spiritul maiorescian a jucat, cu siguranţă, un rol însemnat în constituirea personalităţii fiecăruia”. Despre Mara, o expresie esenţială: lumea ei se petrece: „cu drame absolut naturale”.
În capitolul ”Reacţii la junimism. Critica literară” Nicolae Manolescu îl prezintă pe Constantin Doborgeanu-Gherea în polemică cu Titu Maiorescu, care „a tins spre o fundamentare științifică a disciplinei. Dacă a reușit ceva, a fost să devină pionierul sociologismului vulgar. Critica estetică interbelică și de după 1965 îi datorează lui Maiorescu totul”. Altă afirmație tranșantă: „Întoarcerea la Gherea a unor critici din generația 2000 reprezintă cel mai recent avatar al antimaiorescianismului”.
G. Ibrăileanu este în viziunea lui Nicolae Manolescu, „alături de Lovinescu, cel mai de seamă critic din prima generație maioresciana. Rolul și l-au jucat însă în epoci diferite, Ibrăileanu îndeosebi, înainte de Marele Război, Lovinescu, după. De înțeles, nu s-au înțeles niciodată, separându-i temperamentele și cultura. Lovinescu este o natură clasică în modernismul lui bine temperat, iar Ibrăileanu este un spirit vechi, dar fiind degustător de literatură modernă”. Despre ”Adela” Nicolae Manolescu notează, ca un prozator din stilul ionic: „o batistă minulesciană flutură în aerul deodată rarefiat și totul se termină. Stilistic, acest roman despre o lume deja apusă, când îl scria Ibrăileanu, nu a îmbătrânit. Ici-acolo, câte un rid, mai ales de natură lexicală.”
Ilarie Chendi este „întâiul nostru critic profesionist”. Nicolae Iorga este catagrafiat mai ales ca prozator, o personalitate ”cu o precocitate uimitoare în toate domeniile”. La Duiliu Zamfirescu reținem: Romanța viitoare e toată aici, în câteva versuri din puțina poezie a lui Duiliu Zamfirescu. O propoziție constant polemică: „Duiliu Zamfirescu face parte din categoria scriitorilor români genialoizi, ca Macedonski sau Nicolae Breban”. Barbu-Ștefănescu Delavrancea este un scriitor de „antologie”, de al doile a raft. Conjecturarea despre Ion Agârbiceanu: „Iată un scriitor pe trei sferturi uitat, în pofida prețuirii de care s-a bucurat din partea unor critici ardeleni ca Mircea Zaciu, Cornel Regman sau Ion Negoițescu” dă de gândit, plutind în aer de mult timp.
Calistrat Hogaș are “umor cărturăresc”, iar: ”stilul prozei lui e la mijloc între clasicismul erudit al lui Odobescu și barocul emfatic al lui Bogza”. Gala Galaction este: “spirit religios, dar cu pulsiuni erotice, nu e niciodată sincer cu sine”. La George Coșbuc este invocată toată critica literară de la Gherea până la Vladimir Streinu, de la George Călinescu până la Ion Negoițescu. Ar mai trebui menționat Mihai Zamfir cu o interpretare excepțională. Șt. O. Iosif și G. Topârceanu sunt poeți de antologie.
Dramaturgia de după 1900 este prezentată așa cum este și necesar, ca într-o panoramă, cum ar fi spus, probabil, Alexandru Piru. ”Titanic Vals” de Tudor Mușatescu este “o piesă impecabil construită, cu subiect pseudo-politic”.
Simbolismul este prezentat, evident, prin Alexandru Macedonski: „Este paradoxal că, în „Noapte de decembrie”, bizarul poet bântuit de viziuni infernale se dovedește un cântăreț exaltat al unui serafic paradis oriental, răsunând de sublime armonii corale precum ale lui Bolintineanu. Macedonski este primul nostru poet la care plastica peisajului nu contează. El n-are ochiul lui Alecsandri sau Pillat. Peisajul lui este o pură sonoritate. În aceasta și constă și noutatea poeziei. Culorile și sunetele compun corespondențe simboliste. Vladimir Streinu a vorbit de sensuri estetice ascunse. Simbolismul, însă nu ascunde, ci sugerează pe calea simțurilor, dintre care mirosul, și, la Macedonski, îndeosebi auzul sunt privilegiate. Poezia lui Macedonski cântă”.
Dimitrie Anghel îi prilejuiește lui Nicolae Manolescu ideea,după care merită să facem un buchet din poeziile lui: „câteva foarte frumoase și delicate”,. pentru „o istorie a literaturii pe înțelesul celor care citesc”. Ion Minulescu, fenomen de receptare sociologică, este caracterizat astfel: „e lesne de observat că poezia lui Minulescu satisface tocmai acest gen de frustrări bovarice și cosmopolite”, pe care le întâlnim în textele poetului. O afirmație liniștitoare: „spre deosebire de nepoatele din high-life, Zița s-ar fi mulțumit cu Moscopol și Cristian Vasile. La maturitatea secolului care începea, urmașii lui Minulescu vor fi Charles Trenet sau Gilbert Becaud”.
Modernismul începe, în viziunea lui Nicolae Manolescu, prin: „A doua bătălie canonică. Sburătorul”. Aici, spiritus rector fiind Eugen Lovinescu: „este semnificativă lipsa de înțelegere cu care este întâmpinat de către confrați Eugen Lovinescu la debutul său. Cu doar zece ani mai vârstnici, Iorga și Ibrăileanu nu-l simțeau ca pe unul de-ai lor, deși aparțineau toți aceleiași generații. Nu e vorba doar de faptul că Lovinescu scria o altfel de critică, subiectivă, impresionistă și totodată aderentă stilistic la text, mai ales la acela poetic, a cărui intuiție niciunul dintre criticii de până atunci n-o avusese. După cum nu e adevărat ca aceasta critică nouă era lipsită de criteriul ideologic. Călinescu se înșela doar pe jumătate când vedea în Lovinescu un dogmatic. Cheia înțelegerii exacte a criticii lovinesciene ne-o dă tcmai respingerea ei de către Iorga și ceilalți, și ea constă într-o perspectivă diferită asupra literaturii, ceea ce însemna implicit o selecție diferită a operelor și autorilor. Cu alte cuvinte, un nou canon. Dacă prima bătălie canonică din istoria literaturii române, aceea a lui Maiorescu din deceniile VII și VIII ale secolului, care se încheiase, impusese câteva valori incontestabile, criteriile în funcție de care criticul junimist operase s-au văzut respinse începând chiar din deceniul IX de către Gherea, urmat după 1900 de Iorga și de Ibrăileanu: autonomia esteticului, înălțarea impersonală și gratuitatea artei sub raportul scopului. Lovinescu le va restabili prestigiul după Primul Război, când se vor coace condițiile obiective pentru o literatură, ea însăși, nouă. Nu se poate o critică nouă fără conștiința unei literaturi noi, conștiință pe care Lovinescu a avut-o dar, înainte de vreme. Liderii de opinie erau îndată după 1900 Iorga și Ibrăileanu, critici sociologizanți și fideli unei ideologii dezinteresate de specificul literaturii. După război, Ibrăileanu se va converti el însuși la impresionism și va scrie paginile cele mai simpatice ale criticii lui. Dar liderul de opinie va fi acum Lovinescu, acela care a declanșat și a câștigat cea de-a doua bătălie canonică. Și critica s-a schimbat la față: a devenit estetică. „Eugen Lovinescu alcătuiește în Istoria din 1937 o listă completă a scriitorilor care au citit la Sburătorul. Ca și aceea, maioresciană, din Direcția nouă, ea cuprinde și nume pe care canonul inaugurat de Lovinescu și fixat de Călinescu nu le va reține. La care trebuie adăugate numele tuturor scriitorilor importanți din interbelic, despre care Lovinescu a scris pagini extraordinare, majoritatea datorându-i intrarea în canon”.
Nicolae Manolescu remarcă inovația lui Eugen Lovinescu mai ales in critica de poezie continuată, apoi, prin Călinescu, Negoițescu, Grigurcu și Cistelecan. Este foarte cunoscută clasificarea romanului românesc în Doric, Ionic și Corintic: „trei vârste ale romanului, nu neapărat succesive, mai ales la noi, dar care anunță și constituie romanul postmodern, mult mai eclectic decât acela modern și care-și ia libertăți, la care precedesorul lui nici nu visa”.
Opera lui Mihail Sadoveanu, dorică,este substanțializată și prin următoarea afirmație, devenită memoria afectivă a lectorului: „arta lui Sadoveanu devine, într-un anume sens, literală, adică mai apropiată de literă, de caligrafie, de semnul grafic. Stilul realist și provocator atât de pregnant al primului Sadoveanu lasă loc unui stil al decorativului și al livrescului. Aici sfârșește utopia sadoveniană a cărții la litera ei”.
“Liviu Rebreanu este citit și astăzi, fără dificultate, dovadă că romanul doric continuă să fie popular. Marin Preda este simțit ca un Rebreanu al câmpiei muntene, ceea ce îi explică succesul după al Doilea Război. Formulele literare își au viața lor. Imprevizibilă, ca oricare alta. În plină dezvoltare planetară a megapolisului, iată doi evocatori ai ruralității tradiționale al căror loc în conștiința cititorilor pare garantat”.
Hortensia Papdat-Bengescu:” propune introducerea referentului,care nu este doar un mijloc, o tehnică de a se exprima prin intermediul unui alter ego al romancierului ionic: ea are consecințe importante asupra personajelor. Acestea își pierd unitatea fenomenală și devin un soi de fantome ale subiectivității”.
George Bacovia nu are nici pesimism metafizic, nici “spiritualitate”, precum Lucian Blaga, „nici materialitatea viguroasă de la Arghezi”, ci are ”jelanie a fiziologiei”, așa cum spune cu dreptate Vladimir Streinu, remarcă Nicolae Manolescu,care apoi catagrafiază sfârșitul continuu, prin gen proxim, al poeziei lui Bacovia: „este singurul poet român care a coborât în infernul simțurilor. Nu se poate vorbi de tragism, în sens propriu, care ar presupune o conștiință. E vorba de o foială subumană și subconștientă, exprimată atât de naiv, încât suferința poetului te înduioșează ca aceea a unui Van Gogh al sonurilor nearticulate”.
Tudor Arghezi este interpretat de Nicolae Manolescu prin prisma transcendenței goale, din teza lui Hugo Friederich. O ideea dragă autorului acestor rânduri.
Mateiu I. Caragiale este interpretat prin conceptele de povestire și vorbire (tratat de mai toate școlile lingvistice și de istorie a mentalităților din secolul XX și nu numai: „nu se poate o mai clară separație între domeniul povestirii al cărui stăpân e Pantazi și domeniul vorbirii aflat în posesia lui Pirgu. Aici se află pragul stilistic esențial pentru înțelegerea lui Mateiu I. Caragiale”). Și un complex tematic drag lui Nicolae Manolescu: originală,opera a lui Mateiu I. Caragiale continua să nu poată fi despărțită de critica ei, care o însoțește în posteritate, ca o umbră.
La Ion Pillat întâlnim afirmația: Ce poet extraordinar este Ion Pillat. Camil Petrescu este structurat astfel: „după Camil Petrescu, nu se mai scrie roman ca înainte. Autorul Patului lui Procust a reformat radical un gen care nu-și prezentase decât de puțină vreme titlurile de acreditare în literatura noastră”. Și o aserțiune în sensul spectacolului care a avut loc:” toate personajele lui Camil Petrescu stăpânesc această artă și cred în salvarea aparențelor mai degrabă decât în salvarea sufletului. E o formă de nesinceritate la mijloc, explicabilă printr-un sentiment de onoare foarte puternic. Și care implică un cod al onoarei. Această latură a sufletului camilpetrescian mă face să cred că nu dragostea si cu atât mai puțin, amorul-pasiune, cum au pretins Șerban Cioculescu și AL. Paleologu, care s-au duelat cu eleganță pe această temă, reprezintă atitudinea caracteristică în viziunea despre iubire a scriitorului,în încercarea de a struni sentimentul în chingile bunei-cuviințe și ale unor abilități burgheze. Cu toate că scriitorul era un antiburghez declarat. Și nu e vorba, în definitiv de amor-pasiune, ci de amor-vanitate, mișcat de un prea evident misoginism și totodată de snobismul unor burghezi de dată recentă, unor mari pretenții”.
Personalitatea lui Lucian Blaga este fixată astfel de Nicolae Manolescu:” Lucian Blaga rămâne, îndeosebi, în memoria criticilor ardeleni, dar și în aceea a școlii de după 1965-1970, ca un poet mare și ca un eseist capabil să prindă în formule memorabile duhul național. Pe măsura trecerii timpului, această admirație nețărmurită de care a beneficiat pe furiș dramaturgul, se topește încet-încet, dar vizibil, ca gheața calotelor polare. Dăm două pagini în urmă și ne găsim echilibrul, cititori fiind și iubitori de filosofie blagiană: „Expresivitatea literară a eseurilor lui Blaga este excepțională. Niciodată autorul n-a stăpânit mai bine instrumentul limbii”. Mai apoi: „nerevelat suficient este meritul lui Blaga de a fi definit metafora sub raport ontologic, ca Pierre Ricoeur o jumătate de secol după aceea”. A reținut, în schimb, atenția,o distincție la fel de originală, care implica ontologia metaforei, aceea dintre „cunoașterea paradisiacă” și „cunoașterea luciferică””Deceniile acelea până în 1950 au fost substanțiale, în dezbaterea de idei și metode, în spațiul național și cel european,am putea continua,o modalitate de synoichism..
Interpretarea lui Ion Barbu este excepțională. Un critic absolut și un poet absolut: „Două au continuat să se afle până astăzi printre preferințele mele absolute: Nastratin Hogea la Isarlâc și Timbru”. Întrebam, de obicei, fără nici un preambul: vreți să ascultați cea mai pură artă poetică din câte s-au scris vreodată? Și recitam strofa a doua din Timbru: „Ar trebui un cântec încăpător precum/ foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ or lauda grădinii de îngeri, cînd răsare/ din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum…” cine știe una la fel de frumoasă să ridice mâna.
Anton Holban ar trebui considerat:,,Unul dintre cei mai importanți prozatori moderni. El a clarificat formula ionică de roman “.
M. Blecher este autorul:,Întâmplărilor în irealitatea imediată”, ”prin expresionismul sau e înrudit cu proza avangardiștilor”. ,,Irealitatea lui Blecher este ca un ceas cu cifre fosforescente aruncate pe fundul marii. Blecher are astazi o cota la fel de mare ca,dintre interbelici, Mateiu I.Caragiale si nu poti sa nu te minunezi cand te gandesti ca si unul,si altul conteaza pe o singura carte”, concluzioneaza Nicolae Manolescu.
George Calinescu este prezentat in capitolul” Mostenirea lui George Calinescu “…,,Daca Eugen Lovinescu pune cea dintai piatra la temelia literaturii noastre moderne,George Calinescu ii asaza bolta”.” Intre sfarsitul Primului Razboi Mondial si inceputul celui de al doilea, se consuma cea mai bogata si variata epoca din literatura romana moderna si ea datoreaza aproape totul lucrarii critice a celor doi.In 1941,cand apare Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent,canonul este fixat pana la inceputul secolului urmator.” Desi George Calinescu a repudiat estetica de cate ori i s-a ivit prilejul, este cel mai instrumentalizat,conceptualizat, dintre toti criticii interbelici.,, El a inceput prin a sustine ca,,spiritul critic este actul creator esuat ” si a sfarsit prin a rezolva inaintea lui Wellek aporia simt critic / simt istoric.” Si:,,In realitate, critica si istorie sunt doua infatisari ale criticii in sensul cel mai larg “.
Mai departe:,, Adevarata critica de valoare contine implicit o determinatiune istorica,dar nu e cu putinta sa faci istorie literara fara examen critic”. Nicolae Manolescu va afirma mai departe:,,Sunt propozitiile teoretice cu cel mai durabil ecou in epoca postbelica. Ele constituie, de altfel, unul din principalele motive pentru care mi-am intitulat cartea:,, Istoria critica a literaturii romane”.
Apariţia „Istoriei literaturii romane de la origini pana in prezent” a prilejuit atacuri violente in publicistica epocii, fiindca impunea un criteriu estetic istoricilor epocii vechi si un criteriu istoric, literaturii contemporane. Marturia autorului acestor randuri este urmatoarea:George Calinescu, datorita acestor atacuri,a plecat din Bucuresti si a stat un timp,retragandu-se la Raul Vadului,pe Valea Oltului. L-a contactat pe colegul lui de facultate, Gheorghe Bobei din Ramnicu Valcea si l-a rugat sa il viziteze in casa inchiriata din Comuna Caineni,sa interpreteze muzica simfonica, sa discute literatura,filosofie,arta… Gheorghe Bobei,sef de promotie al generatiei S.Cioculescu,absolvent cu media zece al Facultatii de Litere si Filosofie obtinuse insa si, pe langa note, sase bile albe,maximum de notare, fiind felicitat de Ramiro Ortiz. Dupa sase luni de vizite la George Calinescu,ultima oara nu l-a mai gasit.Genialul critic s-a reintors la Bucuresti. Liniste si destin.
Alt capitol din „Istoria literaturii romane pe intelesul celor care citesc” se numeste,,Tablou de epoca”. Despre Vasile Voiculescu intalnim afirmatia memorabila si tulburatoare: ,,Sfant si martir”. B.Fundoianu, exceptionalul eseist in viziunea noastra, ar fi un poet cu,, o bucolica imaginara”. Un subcapitol: ,,De ce nu avem roman?” tratat exhaustiv in” Sadoveanu sau Utopia cartii”. Gib I. Mihaiescu ramane prin Rusoaica -1933 si Donna Alba- 1935. Ionel Teodoreanu este romancierul:”care ar putea fi cel mai ilustru fabricator de fraze cosmetice ”. Despre Constantin Stere:,,S-ar spune ca lui ii priau baile de multime si miscarile de masa “.
A treia generatie de critici maiorescieni: Paul Zarifopol,Perpessicius,Tudor Vianu,Pompiliu Constantinescu,Vladimir Streinu, Serban Cioculescu. Sa citam finalul interpretarii despre S.Cioculescu:,, Pentru meritul de a fi tinut aprinsa flacara spiritului critic in vremuri anormale, Dumnezeu sa ii ierte concesiile din ultima parte a vietii !”.
Avangarda este prezentata prin Urmuz, Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Gellu Naum…
Generatia 1927. Literatura si ideologie, trateaza opera si activitatea lui Mircea Eliade(,,Noi suntem generatia cea mai binecuvantata,cea mai fagaduitoare din cate s-au ridicat pana acum in tara “, scria foarte tanarul Eliade. N-a fost sa fie! Comenteaza Nicolae Manolescu) ,Mihail Sebastian( Ca si Eliade, Sebastian e, ideologic, doldora de contradictii. Ideologia nu-i compromite insa opera “.),Eugen Ionescu(,, Sunt sfasiat -sfa-si-at- de toate vantatile,de toate ambitiile. Sufar incomensurabil ca nu sunt cel mai mare poet al Europei,cel mai mare critic universal… “),cat si in modestie (,,Nu ma pot devota. Aceasta e marea mea tragedie… Nu ma pot transcede. Nu ma pot parasi,uita,azvarli.”), Emil Cioran(Eseurile lui Emil Cioran cele din Cartea amagirilor se ivesc datorita,,extazului muzical “.,,Schimbarea la fata a Romaniei”, in viziunea autorului acestei cronici literare, ar fi o forma de exorcizare a spiritului national prin vituperari,poate de neinteles,,dupa principiul lui Nietzsche: civilizatiile trebuie sa isi consume diavolii interiori pentru a putea ajunge la capodopere ).
Capitolul: „Un lustru de tranzitie” discuta despre tragediile petrecute in deceniile cinci-sase ale secolului trecut. Apoi urmeaza alt capitol:,, Vestigii ale unei literaturi normale”: Edgar Papu, Constantin Noica,Constant Tonegaru, Alexandru Paleologu, Radu Stanca, Adrian Marino, Ion Negoitescu, Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota.
O fraza exceptională despre Edgar Papu:,, Este intru candva nedrept ca personalitatea lui Edgar Papu, comparatist exceptional, cunoscator al catorva limbi straine, traducator al lui Cervantes, erudit cu bune studii in Italia si Austria, temeinic informat in istoria culturii si autor a trei carti inainte de 1947, sa ramana legata de nefericita idee protocronista “.
Despre Constantin Noica:,, Una dintre mintile cele mai limpezi din filosofia culturala romaneasca “. Sau:,,Oare ce am putea spune in afara de a constata inca o data permanenta ispita a compromisului util spre care a fost mai tot timpul inclinat autorul cartii, de asemenea postume,”Rugati-va,pentru fratele Alexandru?”
Despre Ion Negoitescu:,, Cea mai mare calitate a criticii lui Negoitescu este si defectul ei cel mai mare:extrema originalitate “.
Despre Augustin Doinas:,, Daca Doinas este un poet mare, este cu siguranta in vechile balade”. Capitolul apoi despre Realismul-socialist…Mihai Beniuc este singurul poet realist-socialist autentic.Eugen Jebeleanu ar fi compus in:,, Hanibal: oneste parabole civice,nu i-ar spala pacatele din odele ocazionale,dar,totusi,ar fi propus si gesturi publice de oarecare demnitate “. Geo Dumitrescu ramane si prin cea mai frumoasa aventura, prin:,,Cainele de langa pod”. Ion Gheorghe creeaza prin Zoosofia,icoane pe sticla… Nicolae Labis anunta ca nimeni altul poezia deceniului urmator. Zaharia Stancu se legitimeaza prin:,, Ce mult te-am iubit” si “Descult “.,, Interesanta remarca stilistica a lui Eugen Negrici: spiritul revansard al amintirilor fiului de taran sarac de pe Valea Calmatuiului din Teleorman, conduce la acel ton sacadat, plin de repetitii si inversiuni al prozei lui Stancu”. Retine Nicolae Manolescu,conjecturand:,, Descult inaugureaza realismul socialist in romanul romanesc.Urmat de Mitrea Cocor.”
In interpretarea lui Marin Preda, Nicolae Manolescu asertioneaza:,, Este ceea ce n-au inteles adversarii revizuirii: fara o relectura critica, nu exista o viata de apoi a operelor…”. Marin Preda este investit de Nicolae Manolescu,cu sansele unui mare romancier national si universal, datorita spiritului doric, adiaforiei, cu un termen al lui Eugen Negrici, ,, o obiectivitate nemaintalnita nici chiar la Rebreanu “. El il facea, apoi, pe taran sa vorbeasca precum in realitate. Daca limba oraseanului din sud o descoperise Caragiale, limba taranului moldovean al lui Creanga sau Sadoveanu ori a celui ardelean al lui Rebreanu era, in buna masura, creatia personala a autorilor, nicidecum un idiom local autentic.Abia in prozele de inceput ale lui Preda taranul din sudul tarii vorbeste pe limba lui. Scriitorul n-a urmat insa legile prozei..
„Cronica de familie”descrie ultima suta de ani de istorie,de la reforma agrara a lui Cuza la aceea a lui Groza.Tonul este de caricatura neagra, goyesca..
Eugen Barbu realizeaza prin Groapa monografia unei lumi,,care ia nastere din mucigaiuri, bube si noroi..”, o lume in expansiune, tanara, viguroasa,o baie de senzatii, in care se scalda descrierile de natura, intamplarile si personajele..”Capitolul “Luptatori pe frontul ideologic” prezinta cateva personalitati,care au ajuns pana la noi..Paul Georgescu,criticul si romancierul, cu schimbarea la fata..a devenit drag, mai ales dupa ce Nicolae Manolescu a povestit despre discutiile,pe care le-a avut cu el,despre viitoarea sa carte “Sadoveanu sau Utopia cartii”..Crohmalniceanu de pe cartile caruia am invatat generatii intregi..Paul Cornea,de unde invatam si acum..Ce bucurie sa aflam ca” Tomozei a scris uneori versuri superioare lui Ion Pillat,ca Florin Mugur este un quaker liric tremurand ca varga in fata neantului,Nichita Stanescu, cu o pecete inefasabila,metalingvist,cu o limba poetica libera si incantatoare cum este zborul pasarii in văzduh., Marin Sorescu, funciar antidogmatic, când dai peste un sens, dai, de fapt, peste o uşă închisă, Ioan Alexandru, un sat fabulos, ortodoxismul suav al primelor imne. Ana Blandiana,ton inconfundabil,un jurnal de existenţa cântărită etic, Prelipceanu,cu excepţionalul poem despre metafora, Dimov, cea mai originală expresie a barocului. Şi aproape toata literatura română canonică.
Literatura romana, in stilul si scriitura Nicolae Manolescu, devine privire si concept,intr-un pandant cu maximum de structuralitate, în aşa fel încât viaţa in sine devine suportabilă..
Despre Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu,”cartograf benedictin al ideii ca fiecare se cuvine judecat după ce a realizat”, afirma: “Noi toţi am ascultat-o cu sfinţenie pe Monica Lovinescu vreme de treizeci de ani la Radio”Europa libera”comentând cărţi de literatura publicate in tara”. Generaţii întregi am citit cu religiozitate cronica literara a lui Nicolae Manolescu din Romania literara,o aşteptam săptămânal ca pe o liturghie laică, am glosat asupra lecturilor infidele, asupra metamorfozelor poeziei, asupra contradicţiilor maioresciene,asupra temelor manolesciene, ne-am redefinit idealitatea,care a devenit sentiment livresc,citind despre utopia cărţii, am conceptualizat doricul,ionicul si corinticul,am văzut spectacolul literaturii clădit cu fiecare fraza asumata ca bibliografie metabolizata in “Istoria critica a literaturii romane”, am trăit canonul cu vocile lui până la a deveni sens tăcut..
Generaţii întregi am citit cu religiozitate cronica literara a lui Nicolae Manolescu.

istoria literaturii romane pe intelesul celor care citesc

Leave a Comment

Previous post:

Next post: