Patriarhul Macarie al Antiohiei. În anul 1657, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul a fost vizitată de renumitul patriarh ortodox al Antiohiei, Macarie III Zaim (1647–1672). Cunoscut în Istoria Bisericii ca personalitate distinsă, evlavios şi devotat slujirii credincioşilor şi lui Dumnezeu, înainte de a fi promovat în ierarhia superioară, a slujit ca preot de parohie. Rămas văduv, se călugăreşte, iar credincioşii îl aleg în anul 1635 mitropolit de Alep, oraşul său natal. La moartea patriarhului Eftimie de Chios al Antiohiei (1634–1647), Sfântul Sinod l-a ales în scaunul patriarhal vacant.
Datoriile moştenite de la înaintaşul său erau atât de mari, încât achitarea lor era imposibilă numai din veniturile Patriarhiei. În aceste condiţii, patriarhul Macarie întreprinde o lungă călătorie printr-o serie de ţări ortodoxe, la curţile unor domnitori recunoscuţi pentru evlavia şi dărnicia lor. Ca urmare, într-o perioadă de şapte ani (1652–1659), nu lipsită de riscuri şi evenimente neprevăzute, uneori tragice, împreună cu arhidiaconul Paul de Alep, ajunge la curtea domnitorilor Vasile Lupu al Moldovei (1634–1653) şi Matei Basarab al Munteniei (1632–1654), a ţarului Alexei Mihailovici al Rusiei (1645–1676) şi a lui Bogdan Hmelniţki, hatmanul cazacilor.
Plecat din Bagdad la 9 iulie 1652, patriarhul Macarie soseşte la Galaţi în 17 ianuarie anul următor. După un scurt popas pe pământul european, se îndreaptă spre Iaşi. Pe traseul Tecuci, Bârlad, Vaslui şi Scânteia, vizitează principalele oraşe, mănăstiri şi biserici. La 25 ianuarie, călătorii antiohieni ajung în capitala Moldovei, fiind găzduiţi la Mănăstirea Sfântul Sava, ale cărei spaţioase încăperi îi impresionează profund. Paul de Alep scrie că, „totul are un aspect de mare frumuseţe”. Bogatul voievod Vasile Lupu îi primeşte cu mare fast. În timpul petrecut la laşi, săvârşesc numeroase slujbe la mănăstirile şi bisericile din oraş; la Barnovschi, în sobor, alături de patriarhul Macarie, se află mitropolitul Varlaam al Moldovei, mitropolitul Sofiei, mitropolitul Velasie al Moreii şi un episcop din Georgia, semn că la curtea domnului veneau multe feţe bisericeşti din lumea ortodoxă, fiind atrase de evlavia şi milostenia voievodului moldovean.
Patriarhul Macarie rămâne la Iaşi opt luni; în această perioadă este martorul unor evenimente tragice: lupta dintre Vasile Lupu şi Matei Basarab, răsturnarea de pe tron a domnitorului Moldovei de către Gheorghe Ştefan (1654–1658) şi venirea cazacilor în sprijinul fostului voievod.
De la Iaşi, patriarhul Macarie se îndreaptă spre Ţara Românească; trece prin Râmnic şi Buzău, apoi ajunge la Târgovişte – oraşul celor „optzeci de biserici şi mănăstiri”. Aici este întâmpinat de mitropolitul Ignatie (1653–1655), un bătrân venerabil; poliglot, vorbea româna, turca, persana şi greaca. Oaspeţii sunt găzduiţi în Mănăstirea Stelea, ctitoria lui Vasile Lupu, ca dovadă a confirmării tratatului de pace şi prietenie dintre Moldova şi Ţara Românească.
Invitat la curte, patriarhul Macarie oficiază Sfânta Liturghie în Biserica domnească, împreună cu arhiepiscopul Gavriil al Serbiei şi Ignatie al Munteniei; deci, şi la curtea domnului muntean, ca la a acelui moldovean, ierarhii ortodocşi din ţările străine veneau după ajutoare materiale. Slujba este ascultată de întregul Divan în frunte cu voievodul Matei Basarab, iar la sfârşitul ei, se fac schimburi de cadouri între gazde şi oaspeţi.
La 9 aprilie 1654, domnitorul Matei Basarab se stinge din viaţă. Slujba înmormântării este oficiată de însuşi patriarhul Macarie, înconjurat de numeroşi ierarhi, egumeni, preoţi şi diaconi. Antiohienii asista la alegerea noului domn, Constantin Şerban (1654–1658), om evlavios şi cult, care „ştia nu numai româneşte, ci şi greceşte, turceşte şi ungureşte; iar în relaţiile sale cu patriarhul, nu avea trebuinţa de tălmăci”, scria Paul de Alep.
După terminarea ceremoniilor de instalare a noului domn, patriarhul Macarie pleacă în Rusia. După un an şi câteva luni, revine în Ţara Românească. La Târgovişte, îl întâmpină mitropolitul Ştefan (1655–1668), revenit în urma retragerii lui Ignatie Sârbul.
Anul 1657 este rezervat patriarhului Macarie pentru vizitarea majorităţii monumentelor istorice şi de artă din Muntenia şi Oltenia. După mănăstirile Curtea de Argeş şi Dealu, vine la Râmnicu Vâlcea, de unde începe un adevărat circuit turistic, vizitând Cozia, Ostrovul, Ocnele Mari, Dintr-un Lemn, Bistriţa, Arnota, Polovragi, Tismana, Strehaia, Gura Motrului, Ţânţăreni, Craiova, Bucovăţ, Jitianu, Brâncoveni, Hotărani, Călui, Stăneşti, Clocociov, Glavacioc, ajungând la Bucureşti.
Cu ocazia călătoriei sale prin Oltenia, patriarhul Macarie vizitează şi mănăstirea Bistriţa, o „adevărată fortăreaţă”, cum scrie Paul de Alep. Luni 6 iulie, oficiază Sfânta Liturghie, în cursul căreia hirotoneşte un ierodiacon şi un ieromonah. O puternică impresie produc oaspeţilor Sfintele Moaşte ale Sfântului Grigorie Decapolitul; la deschiderea raclei, toţi stăteau împrejurul ei cu făclii aprinse, cădelniţând şi cântând tropare cu capetele descoperite; apoi, relatează cronicarul, că: „Noi am fost minunaţi de înfăţişarea lor şi de mireasma lor plăcută, şi le-am sărutat, şi am luat o binecuvântare de la mâna Sfântului”.
După vizitarea monumentalei ctitorii, biserica mare, paraclisul – „o biserică frumoasă şi curată, cu hramul Sfântul Nicolae, aflată în mijlocul chiliilor” –, Bolniţa din cimitir, patriarhul Macarie, împreună cu însoţitorii săi, urcă panta abruptă spre Peştera Sfântului Grigorie. Cu dificultăţile cunoscute de secole, pătrund înlăuntru şi se îndreaptă spre bisericuţa Sfinţii Arhangheli, unde se închină; alături de ea, se afla o chilie locuită de un călugăr sihastru peşterean.
Reîntors la Târgovişte, în ajunul Bobotezei din anul 1658, soseşte de la Ţarigrad firmanul de mazilire al voievodului Constantin Şerban, patriarhul Macarie va cunoaşte cele mai grele zile petrecute în ţara noastră. Capitala este asediată şi arsă de oştile turceşti; locuitorii se refugiază în munţi, căutând scăpare; împreună cu ei se află şi antiohienii. De la Câmpulung urcă până la satul Piatra Corbului, unde vizitează biserica rupestră, cunoscută sub numele de Schitul din Zghiab, ctitoria monahiei Magdalena, sora marelui ban Barbu Craiovescu.
După retragerea invadatorilor, patriarhul Macarie merge la Bucureşti, încoronează pe domnul Mihnea al III-lea (1658–1659) în ziua de Rusalii, iar în duminica următoare sfinţeşte biserica „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena”, ctitoria lui Constantin Şerban, terminată de urmaşul său la tron. Ultimele săptămâni au fost rezervate colectării şi depozitării proviziilor adunate, precum şi expedierea lor cu o corabie la Trapezund.
Plecarea din ţară a patriarhului Macarie are loc în toamna anului 1658; la 9 septembrie părăseşte Bucureştiul, îndreptându-se spre Galaţi. De aici, la 13 octombrie, o corabie a unui creştin îi duce la Sinope, unde ajung la 3 noiembrie. În acest port sudic al Mării Negre, debarcă şi străbat Asia Mică, ajungând în ziua de 21 aprilie 1659 la Alep, iar la 1 iulie la Damasc.
Din însemnatele sume de bani, colectate în călătoria celor şapte ani, patriarhul Macarie realizează o serie de lucrări capitale, atât la catedrală cât şi la reşedinţa din Damasc. Istoria îl apreciază ca pe unul dintre cei mai remarcabili patriarhi antiohieni, care a păstrat strânse legături cu ţările române.
În anii 1666–1667, patriarhul Macarie participă la Sinodul de la Moscova, întrunit pentru condamnarea patriarhului Nicon al Rusiei. Între timp, soseşte după ajutoare mitropolitul Sava Brancovici al Transilvaniei (1656–1680). La sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din anul 1668, mitropolitul român face parte din marele sobor care oficiază Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală, în fruntea căruia se aflau patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Rusiei.
Patriarhul Macarie al Antiohiei s-a stins din viaţa la 12 iunie 1672, în Damasc, fiind păstrat în amintirea urmaşilor săi ca mare personalitate bisericească, angajat în refacerea spirituală şi materială a Patriarhiei sale; a îmbogăţit literatura teologică, scriind lucrări personale, dintre care se remarcă Istoria Patriarhiei Antiohiei. De asemenea, a tradus din greceşte în arabă un Letopiseţ al Tării Româneşti, ce cuprinde intervalul dintre 1292–1664 intitulat: Istorii şi ştiri pe scurt despre domnii Ţării Româneşti şi despre petrecerea şi vremea şederii lor în domnie, precum am putut culege şi aduna. Şi începutul este în anul 6800 ai lumii. Descoperit în Liban, a fost studiat şi publicat de profesorul Virgil Cândea, sub titlul: Letopiseţul Ţării Româneşti (1292–1664) în versiune arabă a lui Macarie Zaim.
Arhidiaconul Paul de Alep. Împreună cu patriarhul Macarie al Antiohiei, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul a fost vizitată şi de însoţitorul său, arhidiaconul Paul de Alep.
Personalitate remarcabilă a Bisericii Antiohiene, arhidiaconul Paul de Alep era fiul lui Macarie, născut în anul 1627. Inteligent, cult şi bine educat prin grija părintelui său, tânărul Paul a fost rânduit arhidiacon al Catedralei din Damasc şi secretar personal al patriarhului. Însoţitor al tatălui său în toate călătoriile întreprinse prin ţări străine, Paul de Alep lasă moştenire o amplă descriere a călătoriei în Principatele Române şi Rusia, redactată la insistenţele unui prieten, diaconul Gabriel. Însemnările au fost scrise în limba arabă şi definitivate după reîntoarcerea la Damasc; originalul s-a pierdut, dar numeroase copii se află în marile biblioteci din Paris; Londra, Sankt Petersburg, Moscova, Alep, Arid în Liban ş. a.
Notele de călătorie ale arhidiaconului Paul de Alep au trezit un viu interes în lumea cercetătorilor, fiind traduse în unele limbi moderne. În anul 1824, apare traducerea engleză a lui F. C. Belfour, iar în 1896, una rusească a lui G. Mourgos. Primele traduceri în româneşte aparţin lui C. Negruzzi (1862), B. P. Hasdeu (1865) şi Emilia Cioran (1900). În 1909, apare traducerea lui Gheorghe Popescu-Ciocănel, intitulată: Călătoriile patriarhului Macarie în Valahia, Moldova, Ţara cazacilor şi la Moscova între anii 1652–1659. Cea mai bună reconstituire a textului, până în prezent, aparţine preotului Vasile Radu; slujitor la Capela ortodoxă română din Paris între anii 1921–1927, face serioase studii de orientalistică la Universitatea Sorbona, devenind specialist în arabă şi limbile semitice. După revenirea în ţară, este numit profesor la Facultatea de teologie din Iaşi (1927–1940). În 1930, traduce din arabă în franceză această operă, sub titlul: Călătoria patriarhului Macarie al Antiohiei. Text arab şi traducere franceză. Ediţia lui Vasile Radu este tradusă în limba română de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, fiind intitulată: Călătoria lui Paul de Alep (1976).
Arhidiaconul Paul de Alep parcurge itinerariul patriarhului Macarie, însă are meritul de a fi imortalizat acest episod din viaţa Bisericii antiohiene, împletit cu cel al Bisericilor Ortodoxe din Principatele Române, Rusia şi Ucraina. Ca însoţitor al Patriarhului, arhidiaconul a avut posibilitatea să pătrundă în palatele voievodale din Iaşi, Bucureşti şi Târgovişte, să găzduiască în curţi boiereşti şi mănăstiri renumite, unde înregistrează cu simţul său de fin observator şi reţine cu remarcabila sa memorie evenimente şi lucruri deosebit de valoroase pentru istoria Patriei noastre. În acest sens, cel mai bun cunoscător al operei sale, istoricul Radu Creţeanu, scrie: „Însemnările lui Paul de Alep sunt de mare folos pentru reconstituirea imaginii iniţiale a unor edificii care au suferit modificări radicale în decursul veacurilor, ca mănăstirile Curtea de Argeş, Tismana, Bistriţa şi altele, sau au dispărut cu desăvârşire, ca palatul şi curtea din Bucureşti”. Paralel cu descrierea monumentelor, de cele mai multe ori arată cine este autorul lor sau, cel puţin, sub ce domn au fost construite, aducând astfel preţioase elemente pentru datarea edificiilor fără pisanie, sau cea originală s-a pierdut.
Impresionat de poziţia naturală a Peşterii Sfântului Grigorie, arhidiaconul Paul de Alep îi consacră un spaţiu vast în jurnalul său; descrie drumul prăpăstios, intrarea anevoioasă, înaintarea până la deschiderea mare unde se află bisericuţa Sfinţii Arhangheli; menţionează „chilia curată” alăturată sfântului locaş, unde locuia un pustnic, aprovizionarea dintr-un „izvor cu apă limpede, cu debit puternic şi constant”. De asemenea, relatează că, în vremuri de primejdie, domnitorul trimitea aici soţia şi întreaga sa avuţie; atunci, asigurarea cu alimente se făcea prin „fereastra Peşterii” dinspre Cheile Bistriţei.
După reîntoarcerea la Damasc, arhidiaconul Paul redactează însemnările călătoriilor sale, apoi însoţeşte pe patriarhul Macarie la Sinodul întrunit la Moscova în anul 1666. Delegaţia antiohiană petrece în Rusia trei ani, reîntorcându-se la Damasc prin Georgia; aici, la Tbilisi, în ziua de 22 iunie 1669, arhidiaconul Paul de Alep îşi găseşte moartea; stingerea sa neaşteptată din viaţă, la numai 42 ani, a dat naştere unor zvonuri, potrivit cărora, moartea ar fi survenit în urma unei eventuale otrăviri (Va urma).
