www.j-query.org

Die Domain "www.j-query.org" ist nicht verfügbar.





SCHITUL „SFÂNTUL PROCOPIE” DE LA BISTRIŢA, EMBLEMA BĂTĂLIEI DE LA POSADA

SCHITUL „SFÂNTUL PROCOPIE” DE LA BISTRIŢA, EMBLEMA BĂTĂLIEI DE LA POSADA

by Veniamin Micle on October 23, 2015

Post image for SCHITUL „SFÂNTUL PROCOPIE” DE LA BISTRIŢA, EMBLEMA BĂTĂLIEI DE LA POSADA

În practica voievozilor români exista rânduiala ca, în urma unei victorii obţinute într-un război, să ridice o biserică închinată unui sfânt militar. Cercetând istoria Bisericii Ortodoxe Române, am constatat că unul dintre sfinţii preferaţi, alături de marii mucenici Gheorghe şi Dimitrie, a fost şi Sfântul Mare Mucenic Procopie (+303), datorită sfinţeniei vieţii sale şi vitejiei în faţa duşmanilor. El a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (244–311). S-a născut în Ierusalim; tatăl său, Hristofor era creştin, iar mama Teodosia, păgână, şi a fost numit Neania. Murind tatăl său, mama sa l-a crescut în credinţa păgână. Ajungând la maturitate, Teodosia l-a prezentat împăratului Diocleţian, să-l facă soldat. Pentru inteligenţa, învăţătura şi destoinicia sa, a fost rânduit dregător la Alexandria şi trimis acolo cu porunca să-i persecute pe creştini. Pe cale s-a întâmplat însă o minune: a văzut fulgere, a auzit tunete şi un glas din cer l-a strigat pe nume. Sfântul s-a rugat să-L vadă pe Cel care îl chema, şi a văzut o cruce de cristal, iar vocea i-a spus: „Eu sunt Iisus cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu”. În urma acestei vedenii, Neania a devenit creştin, primind numele Procopie.[1]

Dintre bisericile închinate de voievozii români Sfântului Mucenic Procopie, se păstrează două în Moldova, ctitorite de Ştefan cel Mare(1457–1504). Prima, a fost zidită în urma victoriei obţinute la 8 iulie 1481 – ziua Sfântului Procopie – de voievodul moldovean, în lupta de la Râmnicu Sărat, împotriva lui Basarab al IV-lea cel Tânăr, domnul Ţării Româneşti (1477–1481, 1481–1482); a doua, a fost zidită la Mişilăuţi, despre care spune: „În anul 6989 (1481), luna iulie, 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, şi cu prea iubitul săi fiu Alexandru, a făcut război la Râmnic cu Basarab voievod cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti, poreclit Ţepeluş. Şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan voievod şi a biruit pe Basarab voievod; şi a fost pieire (cădere) foarte mare printre Basarabi. De aceea, Ştefan voievod a binevoit, cu a sa bunăvoinţă şi cu gând bun, a zidi casa acesta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie, în anul 6995 (1487); şi s-a început în luna iunie, 8; şi s-a sfârşit în acelaşi an, în luna noiembrie, 13.”[2]

În Ţara Românească, sunt menţionate tot două biserici închinate Sfântului Mucenic Procopie, construite ca urmare a unor victorii în războaie. Hrisoavele spun că la 1641, Matei Basarab învinge la Nenişori, nu departe de Gherghiţa, pe Vasile Lupu şi ridică o Biserica Domnească în Gherghiţa, având hramul Sfântul Procopie. Se ştie că, localitatea Gherghiţa este o veche aşezare, fiind însemnată pe hartă în jurul anului 1100, mai jos de vărsarea Teleajenului în Prahova. În anul 1431, Gherghiţa era deja un târg, având o anumită vechime.[3] Despre această biserică, cronicarul polonez Maciej Stryjkowski (1547–1593) relata cum că „pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu”.[4] Pe locul bisericii văzute de călătorul polonez, trebuia să fi existat o construcţie mai veche, probabil din lemn, iar Matei Basarab să o fi refăcut, primind denumirea de biserica „Sfântul Procopie – Domnească”.

A doua biserică închinată Sfântului Mucenic Procopie a fost ctitorită la intrarea în defileul Bistriţei din judeţul Vâlcea. Despre ea, învăţatul rus Kovalevski relata, prin anul 1845, că a existat aici un Schit închinat Sfântului Marelui Mucenic Procopie, întemeiat înainte de fondarea Mănăstirii Bistriţa.[5] De asemenea, în viaţa lui Barbu Craiovescu se relatează că atunci când avea 18 ani a fost prins de turci şi dus la Ţarigrad, ferecat în lanţuri şi condamnat la moarte. În ajunul executării sentinţei capitale, stabilite pe 8 iulie, tânărul petrece noaptea în priveghere, rugând pe Marele Mucenic Procopie să-i salveze viaţa. Dimineaţa, intrând în celulă, temnicerii au rămas uimiţi, văzând că lipseşte condamnatul. În aceeaşi dimineaţă, egumenul Schitului de la Bistriţa află pe Barbu în biserică, prosternat în faţa icoanei Sfântului Procopie, legat la mâini şi la picioare cu obezi de fier! Ca recunoştinţă, pentru izbăvirea supranaturală, tânărul boier hotărăşte ca, în locul modestului Schit, să înalţe o mănăstire monumentală, ctitorind astfel Mănăstirea Bistriţa olteană.[6] Minunea salvării tânărului boier este imortalizată într-o icoană, aparţinând secolului al XVIII-lea, ce reprezintă pe Sfântul Mucenic Procopie dezlegând din lanţuri pe Barbu Craiovescu. Pictată cu negru pe un fond alb-gălbui, icoana are inscripţia: „Banul Barbu”.[7]

Se ştie că de la începutul domniei sale, voievodul Basarab I (1310–1352) s-a aflat în stare de vasalitate faţă de regatul ungar. În anul 1324, voievodul muntean apare în documentele ungureşti sub denumirea de: „Basarab, voievodul nostru transalpin”.[8] Această sintagmă reflectă relaţia de senior-vasal, existentă între regele ungar şi voievodul român. În acelaşi document, este menţionată reuşita misiunii primite de omul de încredere al regelui, comitele Martin Bogár, care fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab. Regele acceptă existenţa politică a noului voievodat, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii sale. Totuşi, un an mai târziu, Basarab cucereşte cetatea Severinului, cauzând tensionarea bruscă a relaţiilor bilaterale. Documentul regal, emis la 18 iunie 1325, îl numeşte pe voievod: „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare[9] şi relatează cum Ştefan, fiul comitelui cuman Parabuh, l-a înjosit pe rege, proslăvindu-l în schimb pe voievod. Mai mult, din anul 1327, Basarab refuză plata tributului de vasal. Aceste fapte l-au determinat pe rege, la sfatul lui Dionisie – ajuns ulterior ban de Severin – să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său.[10]

Astfel, în luna septembrie 1330, Carol Robert de Anjou pleacă din Timişoara, în fruntea unei armate, să-l pedepsească pe Basarab. Cronica pictată de la Viena relatează că: „Regele şi-a adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci destinase foarte mulţi luptători pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor regatului”.[11] Potrivit opiniei unor cunoscători ai problemelor militare, armata regelui „ar fi numărat circa 10.000 de oameni”. Alături de el, se aflau Dionisie Szecsi, castelanul de Mehadia, şi Tamas Szecsenyi, voievodul Transilvaniei; primului îi fusese promis Severinul, iar al doilea urma să primească o mare parte din Valahia.

Regele ocupă Banatul de Severin – care cuprindea şi din Oltenia unele părţi ale Mehedinţilor, Gorjului şi Vâlcii – şi înaintează spre Curtea de Argeş, pe principala rută de comunicaţie ce străbătea Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor” care lega vestul de estul regiunii pe traseul: Tismana – Tg. Jiu – Horezu – Vâlcea, trecând peste Olt, direct la Curtea de Argeş. Zona fusese pustiită în prealabil de către supuşii lui Basarab. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare apare foametea încă de la intrarea în Ţara Românească.

Totuşi, pe drum, Carol Robert primeşte din partea lui Basarab o solie de pace, prin care îi propunea regelui, pe lângă renunţarea la Severin „şi la toate cele ce ţin de el”, recunoaşterea vasalităţii faţă de Ungaria şi achitarea sumei de 7.000 mărci de argint, pentru osteneala depusă în efortul de-a aduna oastea; oferea un tribut anual şi un fiu al său la Curtea ungară drept garanţie, solicitând: „Numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”.[12] Dar regele o respinge cu o suverană trufie.

Armata ungară continuă avansarea spre Curtea de Argeş, reşedinţa voievodului, dar nu s-a ajuns la o ciocnire decisivă. După un asediu nereuşit asupra cetăţii de scaun, Carol Robert o incendiază. Nu era victoria zdrobitoare pe care şi-a dorit-o regele, iar bolile şi lipsurile armatei cauzate de pustiirea pământurilor valahe de către Basarab îl obligă pe semeţul Carol Robert să comande retragerea spre baza de plecare pe traseul parcurs şi cunoscut. În mod normal, orice armată lasă detaşamente pentru apărarea liniilor de comunicaţii şi depozite cu alimente greu perisabile, iar punctele de sprijin pentru regalitatea maghiară erau Severinul, Orşova şi Mehadia.[13]

Unele documente ungureşti, dar şi Cronica lui Jan Długosz, relatează despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante: Carol Robert „a ordonat o împăcare cu Bazarad”, iar acesta l-a asigurat „că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arata un drum drept”.[14] Abia după stabilirea acestor înţelegeri, Basarab I alege locul ambuscadei, ştiind că oastea regală nu avea decât un singur drum de întoarcere, cel pe care veniseră. Potrivit condiţiilor, ca românii să conducă armata ungară pe drumul cel mai scurt, la un anumit punct, li s-a recomandat o cale, orientată spre nord, unde se afla Transilvania. Din drumul Mehedinţilor, care trecea exact prin locul unde este amplasată în prezent Mănăstirea Bistriţa, cea mai plauzibilă „cale cotită” a fost defileul Bistriţei.

Documentele, atât Cronica pictată cât şi diplomele cancelariei ungare, vorbesc despre un defileu de tip canion: „loc strâmt şi întunecos” (2 ianuarie 1333); „locuri strâmte şi păduroase” (19 mai 1335); o cale „închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare” (13 decembrie 1335), iar Cronica teutonă a lui Petru de Dusiburg vorbeşte despre „o regiune păduroasă”, menţionând că „ţăranii ţinutului acela tăiară pe jumătate cu fierăstraie arborii pădurii prin care ungurii trebuiau să treacă la întoarcere, astfel încât dacă ar fi căzut unul să-l atingă pe altul şi să-l doboare şi tot aşa în continuare. De aici şi faptul că intrând ungurii în pomenita pădure, că şi sus-amintiţii ţărani mişcară copacii ca să cadă unul peste altul şi astfel toţi cei doborâţi dintr-o parte şi cealaltă striviră marea mulţime a ungurilor”; acest procedeu nu are efect în defileuri largi, ci numai în locuri înguste, până la câţiva zeci de metri. Ori, defileul Bistriţei este cel mai îngust din ţara noastră, având în unele zone lăţimea între 8–14 m. Potrivit vestigiilor istorice, acest defileu a fost locuit din epoca neolitică, fiind descoperite urme din cultura Cucuteni şi din perioadele dacică, romană şi medievală; el era străbătut de un drum al oilor, respectiv un drum de căruţe pe cursul apei, acea „cale blestemată”, cum o numea regele Carol Robert.

Potrivit documentelor emise de cancelaria maghiară, lupta s-a desfăşurat la „ieşirea noastră din această ţară”. Se ştie că partea de nord a Vâlcii făcea parte din Banatul de Severin, deci un ţinut de frontieră disputat. Printr-o diplomă, emisă de Carol Robert de Anjou, în anul 1332, deci la doi ani după bătălia de la Posada, regele recunoaşte faptele de vitejie săvârşite de Laurenţiu, comite de Zarand, şi de fratele său în bătălia mai sus amintită, scriind: „Şi mai ales atunci când, pornind oastea noastră strânsă prin porunca regală, am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Românească de către Basarab, schismaticul, fiul lui Thocomerius”,[15] deci se înţelege că era în partea de nord a Olteniei. De asemenea, regele Carol Robert preciza că „pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale blestemată în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte unde ea se lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice prisăci” (13 decembrie 1335).

Calea de retragere a trupelor ungureşti a fost cea pe care veniseră: drumul Mehedinţilor, cum precizează însuşi regele în documentul din 13 decembrie 1335: „Pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri”. Deci, retrăgându-se armata ungară de la Curtea de Argeş pe drumul străbătut la invadare şi încrezându-se în ghizii români că o vor conduce pe drumul cel mai scurt în Transilvania,[16] o cotire din drumul principal spre nord, unde era situată zonă dorită de rege, avea toată credibilitatea. Astfel, ghizii români, puşi la dispoziţia regelui de către Basarab, părăsesc drumul drept şi fac o cotitură, conducând pe unguri într-un defileu unde li se pregătise o capcană. Cronica pictată precizează că: „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a valahilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă”.

Analele lui Jan Długosz dau mărturii asemănătoare celor din Cronica pictată, scriind: „Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpe alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.” Deci, bătălia nu s-a dat pe un drum, ci pe o cale, „un fel de corabie strâmtă”, cum o numeşte Jan Długosz.

Cert este că la 9 noiembrie 1330, ungurii ajung într-un „loc umbros şi păduros”, în acea „vale îngustă şi prăpăstioasă”, unde sunt atacaţi de oastea lui Basarab, care era împărţită în patru corpuri: două acţionau de pe vârful stâncilor, iar două închideau calea în defileu.

În primul atac, copacii doborâţi şi pietrele azvârlite de luptătorii munteni au blocat, atât retragerea, cât şi înaintarea forţelor maghiare, conducând, probabil, şi la fragmentarea acestora în corpuri separate, obligate să se apere independent, fără a reuşi să se ajute între ele. Deruta forţelor maghiare, agravată de pierderile suferite şi de panica generată de imposibilitatea de a înainta sau de a se retrage, le-a făcut incapabile de o ripostă puternică. Al doilea atac a urmat aceeaşi tactică, dar în partea de nord a defileului. Acţiunea lor a fost mult uşurată de faptul că în aceasta zona, defileul se îngusta considerabil.

Cronica pictată consemna că, „mulţimea nenumărată a valahilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci”. Ieşirea dinspre nord a defileului fiind închisă cu şanţuri şi valuri de pământ, iar cea de sud cu copaci răsturnaţi, ostaşii unguri „nici nu puteau străbate înainte, nici loc să fugă înapoi nu aveau, nici nu se puteau ridica impotriva valahilor pe coastele piezişe”. Ungurii erau obligaţi să forţeze apărarea românească pas cu pas deoarece nu existau rute alternative; locul îngust favoriza subţierea coloanei, ceea ce permitea lovirea în orice punct fără a exista posibilitatea unei reacţii rapide. Astfel că, după o zvârcolire de aproape trei zile în ambuscada de proporţii pregătită de voievodul român, trufaşa armată care călcase pământul românesc a suferit „un cumplit dezastru”. „Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”

Încă din prima zi a luptelor, mii de cavaleri îşi pierd viaţa; zdrobiţi sub pietre şi trunchiuri de copaci, străpunşi de miile de săgeţi valahe, ei văd cum victoria lor se transformă într-o înfrângere catastrofală. Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui. O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuşi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”. Cronicarul medieval scria că „a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti“. Au fost luaţi şi mulţi prizonieri, iar „românii… puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, veştminte scumpe, bani de aur şi de argint şi multe vase de preţ”, care au asigurat îmbogăţirea oastei muntene.[17]

Potrivit însemnărilor regelui Carol Robert de Anjou, lupta atinge apogeul când „cavalerii valahi” au şarjat în mod repetat asupra supravieţuitorilor.[18] Însuşi regele s-a aflat în pericol de moarte. Pentru salvarea personală, „îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l vlahii a fi însuşi regele l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi”,[19] menţionează Cronica pictată.

Într-o Diplomă din 13 decembrie 1335, acordată lui Nicolae Radoslav, regele menţionează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani, şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”. „Latura dreaptă”, menţionată de rege, este o poiană evidentă în defileul Bistriţei, pe unde au evadat ungurii şi au reuşit să revină la drumul Mehedinţilor, retrăgându-se – cum susţin o serie de istorici, bazaţi pe cronicile maghiare – spre Timişoara, locul lor de pornire.

Precizarea învăţatului M. Kovalevski, despre existenţa unui schit închinat Sfântului Marelui Mucenic Procopie, întemeiat înainte de fondarea Mănăstirii Bistriţa, este foarte importantă, însă un aşezământ monahal, având o biserică închinată unui sfânt militar care sugerează un eveniment din categoria căruia face parte Sfântul Procopie, este simptomatică. În general, mănăstirile sunt închinate unor sfinţi cuvioşi sau unor evenimente soteriologice din istoria creştinismului. De asemenea, relatarea cronicarului polonez Maciej Stryjkowski, despre mănăstirea ctitorită de Basarab, „pe acel loc, unde a fost bătălia” la Gherghiţa, nu corespunde cu locul posibil al confruntării de la Posada.

Mai mult, în jurul anului 1350, la intrarea în defileul Bistriţei, a fost construită Mănăstirea „Schimbarea le Faţă” sub influenţa mişcării isihaste.[20] Se ştie că Nicolae Alexandru, domnul Ţării Româneşti, era un adept al acestei mişcări dezvoltate la Paroria, în sudul Dunării. În corespondenţa Sfântului Grigorie Sinaitul, dascălul de la Paroria, întreţinută cu „împăraţii pământului”, este menţionat şi Nicolae Alexandru I al Valahiei, la început asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, apoi singur stăpânitor (1352–1364). Credem, că domnitorul a intenţionat să imortalizeze evenimentele din anul 1330, petrecute în aceste locuri, prin ctitorirea unei mănăstiri care durează şi astăzi, fiind cunoscută sub denumirea de „Biserica Bolniţă” a Mănăstirii Bistriţa.

[1] Luna iulie, în 8 zile: Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Procopie († 303), în „Proloagele”, vol. II. Tipărite prin străduinţa şi osteneala, cu un Studiu introductiv şi binecuvântarea Înalt Preasfinţitului dr. Nestor Vornicescu, mitropolitul Oltenei. Diortosite şi îmbogăţite de Arhim. dr. Benedict Ghiuş, Craiova, 1991, p. 889-890.

[2] http://www.stefancelmare.ro/Biserici-si-manastiri

[3] http://wikimapia.org/

[4] Bătălia de la Posada. Statul feudal Ţara Românească, în „www.istorielocala.ro.Home,Valcea (18 Septembrie 2012).

[5] Arhim. Veniamin Micle, Mănăstirea Bistriţa Olteană, Bucureşti, 1996, p. 14-15.

[6] „Columna lui Traian” (1872), p. 51-52, cf. Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, p. 120, nota 1.

[7] Dimensiunile: 80,4/18 cm. Din colecţia Muzeului de Artă religioasă, icoana a trecut la Muzeul de Artă: Inv. nr. 115.

[8] Constantin C. Giurescu – Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1971, p. 292.

[9] Vásáry István, Cumans and Tatars, Cambridge University Press, 2005, p. 150.

[10] Bătălia de la Posada, vezi: secole.ro

[11] Tudor Sălăgean, Anul 1330 – Măcelul de la Posada, în www.historia.ro/exclusiv web/general (25.08.2010).

[12] Bătălia de la Posada, vezi: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki.

[13] Ionel-Claudiu Dumitrescu, Istorie Medievală. Localizarea bătăliei de la Posada, în „Muzeul Judeţean Argeş Argesis, Studii şi Comunicări. Seria Istorie, tom XXI, 2012, www.muzeul-judetean-arges.ro.

[14] http://www.youthvoice.ro/cultura.

[15] https://octavianpaul.wordpress.com/2011/12/22/batalia-de-la-posada-9-12-noiembrie-1330.

[16] http://www.dantanasa.ro/9-noiembrie-1330-inceputul-bataliei-de-la-posada-victoria-lui-basarab-i-impotriva-oastei-unguresti-condusa-de-carol-robert-de-anjou-2/.

[17] Basarab I. Bătălia de la Posada, vezi: www.istorielocala.ro,Home,Valcea (27 Iunie 2012).

[18] https://octavianpaul.wordpress.com/2011/12/22/batalia-de-la-posada-9-12-noiembrie-1330.

[19] Ibidem.

[20] Arhim. Veniamin Micle, „Bolniţa Bistriţei”. Mănăstire isihastăsecolul al XIV-lea, Sfânta Mănăstire Bistriţa, 2012, 272 p.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Comment

Previous post:

Next post: