www.j-query.org

Die Domain "www.j-query.org" ist nicht verfügbar.





„Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” („Basarab, voievodul nostru de peste ambii versanţi montani”)

„Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” („Basarab, voievodul nostru de peste ambii versanţi montani”)

by Ovidiu Mihail Stanga on October 22, 2015

Post image for „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum”  („Basarab, voievodul nostru de peste ambii versanţi montani”)

Rezumat politico-militar alcătuit din 17 idei principale, privitoare la argumentaţia istorică a antecedentelor războiului din anul 1330 a.d.

 

 

În perioada medievală, pentru poziția din zona noastră geografică a climei temperate cu patru anotimpuri, campaniile militare de obicei porneau la începutul anotimpului mai călduros, primăvara, și se încheiau odată cu venirea anotimpului rece, toamna, sfărșitul de toamnă determinând lăsarea la vatră a trupelor, sau intrarea lor în cantonamentele pentru iernat.

Anul 1330 este consemnat în istorie ca fiind un an în care valahii nord dunăreni au fost implicați pe mai multe teatre de luptă, de la sudul și de la nordul Dunării, aliații lor însoțindu-i cu trupe angajate în campaniile militare.

Sursele care consemnează aceste stări de fapt, provin de la bulgari, sârbi, bizantini, genovezi și venețieni, în toate fiind amintite participarile tătarilor și a altor aliați, probabil moldoveni, alături de trupele Domnitorului Basarab.

Fără tăgadă, și bulgarii și sârbii, și mai mult ca sigur, valahii nord dunăreni, toți erau deja ieșiți de sub suzeranitatea tătătească. Iar mai mult, se pare că o parte a tătarilor era deja în raport de vasalitate cu Basarab voievod.

Pentru a se putea realiza un asemenea lucru, cu certitudine că valahii aveau o cavalerie ușoară cel puțin la fel de competitivă, ca cea tătărească, dacă nu cumva chiar mai bună, dacă au reușit să subjuge zona Bugeacului, spre părțile tătărești. Teritoriul acela, ulterior va purta numele lui Basarab.

Totodată pentru a se implica in conflictele dinastice de la sud de Dunăre, între bizantini, bulgari și sârbi, valahii trebuiau să fie pregatiți să facă față și oștilor de mercenari. Cum a fost oastea mercenarilor spanioli, cavaleria grea catalană, implicată in bătălia de la Velbujd, ori trupele greu înarmate ale mercenarilor aliați Ungariei, și cavaleria grea a nobililor regelui Carol Robert de Anjou, inamicul direct al lui Basarab. Regele Ungariei a atacat Banatul de Severin, iar apoi Valahia, beneficiând de lipsa de pe noul teatru de război a sprijinului militar al despotului de Vidin, care fiind implicat in medierea conflictului dinastic dintre bulgari și sârbi, nu a mai avut cum să intervină atunci și la nord de Dunăre, alaturi de aliatul său Basarab, proaspăt reântors acasă după campania militară sudică unde acordase sprijin Bulgariei.

După retragerea valahilor și a aliaților, de pe teatrul de război din Macedonia, la sugestia voievodului Ardealului, probabil încercând să profite de lăsarea la vatră a armatelor, așa cum ne spune Cronica pictată de la Viena, la începutul lunii septembrie 1330, ungurii atacă Banatul de Severin, care așa cum tot în cronică se suține, “pe atunci era stăpânit pe nedrept de Basarab”. Cu ceva vreme în urmă probabil ca urmare a unei campanii militare victorioase, valahii cuceriseră cetatea Severinului, anexând provincia și din punct de vedere administrativ, căci se afirmă că taxele și impozitele din regiune erau colectate de Basarab, regele Ungariei pretinzând și restituirea contravalorii acelor taxe, ca despăgubiri de război.

Atacul trupelor regelui Ungariei, este dat pe neașteptate, la început de toamnă, probabil acesta bazându-se pe elementul surpriză, cu toate că, așa cum indică sublinierea facută de cercetătoarea Maria Holban, în studiul ei privind relațiile dintre regatul Ungariei și Țara Românească, regele Carol Robert de Anjou al Ungariei, fusese și mai înainte avertizat de cațiva dintre nobili săi, că Basarab deține o putere armată mai eficientă decât cea pe care Regatul Apostolic al Ungariei o poate mobiliza contra lui. Fapta acelor nobili cumani stabiliți în Ungaria după invazia tătară de la 1243a.d., a fost considerată ca defetism, și s-a soldat cu un preces de les-majestate, consemnat în documentele cancelariei ungurești. Afirmațiile nobililor condamnați de justiția regală, se bazau pe analiza situației interne în care se afla țara. Căci cu greu reușise regele să pacifice Ungaria sfâșiată de războiul civil post-arpadian, în care destul de multă vreme sașii fuseseră aliații rebelului voievod al Ardealului, Ladislau Kahn, fii acestuia fiind refugiați peste munți, la curtea voievodului Transalpin. Tot acest voievod de peste munți, stapănea în Ardeal și ducatele Amlașului și Făgărașului, iar tot la el Ladislau al Ardealului a trimis în prizonierat pe Otto de Bavaria, perdantul pretendent la tronul Ungariei. Atunci chiar coroana sfântă a lui Stephan întâiul, trimisă de însuși Papa de la Roma, pentru încoronarea acestui prim rege creștin al Regatului Apostolic al Ungariei, a intrat în posesia lui Ladislau Kahn. Doar foarte târziu, după încheierea războiului civil, voievodul Ardealului a renunțat la pretențiile asupra coroanei, înmânând oficial acea sfântă relicvă lui Carol Robert de Anjou, pentru a putea fi încoronat cu ea, ca prim rege înscăunat oficial în Ungaria, după stingerea stirpei arpadienilor, ramura directă a urmașilor cuceritorul șef Arpad.

Cam tot în acele timpuri de final al războiului intern din Ungaria, Basarab fusese felicitat oficial, prin corespondența diplomatică papală, de acel papă de la noul sediu de la Avignon, înființat de regele Franței. Scrisoarea adusă de trimișii papali consemna un elogiu adresat succeselor obținute de Basarab în lupta pentru apărarea credinței creștine, cel mai probabil împotriva dominației tătare. Cam după același model și Ștefan cel Mare, voievodul moldav, va fi numit de un alt papă, drept “atlet al creștinătății”, pentru luptele victorioase purtate împotriva păgânilor ismailiți, conduși de sultanul Mehmet al II-lea “Il Fatâh”, cuceritorul rămășițelor imperiului bizantinilor și al cetății de referința a creștinilor, Constantinopolul.

În perioada de timp dintre începutul lunii septembrie și începutul lui noiembrie 1330, cronica menționează trei asedii importante: cel al punctului fortificat de graniță – turnul Mehadiei, apoi al cetății Severinului, capitala Banatului de Severin, și în cele din urmă asedierea și cucerirea cetății “castrum Argyas”, care conform descrierilor din cronică, trebuie să fi fost chiar cetatea de scaun a Valahiei, capitala Domnitorului Basarab.

Faptul acesta ne indică în mod indubitabil că pe lângă armata cavaleriei nobiliare, au fost folosite unități de infanterie, geniști și auxiliari, care au atacat zidurile cetăților cu mașini de asediu, turnuri de asalt, catapulte și baliste, certificând totodată atât existența unităților de geniști care s-au ocupat cu pregatirea asediului, cât și a unităților de auxiliari care au amenajat drumurile și trecerile peste ape, până la cetăți, ale acelor mașini de război.

În cele două luni de campanie, pe lângă cele trei asedii, se mai descriu și numeroase lupte sporadice de hărțuire, purtate pe un teritoriu de șes, care în prealabil fusese pustiit și ars de trupele lui Basarab, pentru a se reduce orice șansa de aprovizionare a armatei invadatoare, atăt pentru trupele apte de luptă, cât și pentru răniții care se presupune că erau tratați în spitale mobile.

Din aceleași descrieri rezultă logic faptul că trupele ungurești erau pregătite pentru asedii și pentru lupta în câmp deschis, cu spații largi de manevră pentru cavaleria grea, însă fără de a beneficia și de sprijinul cavaleriei ușoare. Căci atacurile valahilor, purtate în special de cavaleria ușoară a lui Basarab, erau date doar pentru hărțuire, și nu au dus la nicio bătălie decisivă între cele doua armate. Fără să fie implicată cavaleria grea, reiese că tot spațiul de manevră bazat doar pe infiltrare în locuri înghesuite, era convenabil călărimii ușoare a valahilor, care dupa atacurile pe neașteptate, se repliau în retragere rapidă, de la șes înspre zona montană. Așadar, pactic nu prea aveau pierderi, contextul fiind impropriu pentru deplasările trupelor de urmărire, infanteria fiind prea înceată pentru asta, la fel și cavaleria grea. Zona montană a fost evitată de armata invadatoare, care se pare că nu dispunea de unități mobile bazate pe cavaleria usoară, ori dacă erau prezente și asemenea trupe în armata Ungariei, acestea erau constituite în special de mercenari cumani, călăreți de stepă, deasemenea nefamiliarizați cu lupta în spații înguste. Prin harțuirile repetate s-a testat și capacitatea de reacție rapidă, și probabil s-a dorit a se știi dacă oștile Ungariei sunt capabile să se descurce pe spațiile mici, spre a li se putea pregăti o capcană montană.

În mod cert, armata invadatoare a trebuit să caute vaduri de trecere peste râurile Jiu, Olt, Argeș etc., dintre care în mod evident, trecerea peste Olt necesita un efort deosebit în găsirea și amenajarea unui vad de trecere. care să corespundă necesităților traversării mașinilor de război, a unităților de cavalerie grea, a spitalului de campanie, a bucatăriilor și a tuturor celorlalte.

Pentru a se realiza deplasarea din zona banatului de Severin, până în Muntenia, la Curtea de Argeș, probabil că au fost utilizate cele mai folosite drumuri, rutele comerciale importante, uzitate de negustorii epocii. Cele mai des tranzitate erau așa numitele “drumuri ale sării”, care legau ocnele de sare din Transilvania și Valahia, unindu-le cu cele din Moldova și cu porturile de la Dunăre până la mare. Un astfel de “drum al sării”, care unea Ocnele Mari din Vâlcea, cu Ocna Sibiului, la nord, și portul Severinului, la sud,, probabil că a fost ales ca rută de înaintare în teritoriul inamic. Comandanții statului major al lui Carol Robert de Anjou, cu certitudine au ținut cont de drumurile majore, cât și de cursurile de apă, atunci când și-au planificat desfăsurarea strategică a ostilităților, stabilindu-și atât punctele forte pe care trebuiau să le urmărească la înaintarea în Valahia, cât și punctele nevralgice avute în vedere la regruparea și retragerea către Ungaria, după încheierea ostilităților.

Vadul de trecere peste Olt, probabil că a fost același și la ducere, căt și la întoarcere, neavănd niciun rost amenajarea genistică de trecere a aceluiași râu prin două puncte diferite. Inclusiv vremea înaintată spre toamnă, când a început campania, nu permitea această risipă inutilă de timp și forță de lucru.

După încheierea păcii de la Argeș, a urmat retragerea organizată probabil pe căile deja stabilite dinainte de strategi. Cum cel mai utilizat și apropiat vad de trecere peste râul Olt era cel situat pe ruta comercială a capitalei lui Basarab, la orasul de pe Râmnicu Vâlcii, care avea cale comună cu drumul sării de la Ocne, probabil că aici a intervenit propunerea lui Basarab. El s-a oferit ca în urma păcii să pună la dispoziție călăuze pentru a-l îndruma pe Carol Robert de Anjou, și întreaga oaste a sa, să treacă prin o mică porțiune mai dificilă a acestui drum al sării. Pe ruta dintre Ocna Sibiului și Ocnele Mari ale Vâlcii, această cale dificilă de străbătut era numai pe partea dreaptă a apei, după trecerea prin vadul Oltului de la Rămnic. Călăuzele erau necesare aici, și numai aici, deoarece ruta obișnuită de acces către Sibiu ……. era pe stânga Oltului. Așa oastea a fost împinsă în capcană.

 

DE ACEEA SUSȚIN IDEEA CĂ ACOLO, ÎNTRE RĂMNIC SI CĂINENI, PROBABIL ȘI-AU DESFĂSURAT ÎNAINTAREA OȘTILE LUI CAROL ROBERT DE ANJOU. OȘTI CARE ASTFEL AU PUTUT FI “PRINSE PRECUM PEȘTII ÎN O VÂRȘĂ”, ȘI DIN TOATE PĂRȚILE, STRÂNSE ÎN “TRECĂTOAREA ÎNGUSTĂ PRECUM COPASTIA UNEI CORABII.”.

 

Comparațiile făcute în textul Cronicii pictate de la Viena, par a indica vecinatatea unei ape mari, care putea fi utilizată ca o cale navigabilă atăt pentru luntrile pescărești ce puneau vărșe pentru pește, cât și de corabiile sau plutele care făceau cărăușie. Ori aceasta apă care era suficient de mare spre a se desfăsurara asemenea activități, în Valahia putea fi numai cea a râului Olt.

 

Totodată faptul că ariergarda ungurească nu a avut cum să constatate că retragerea lor este urmarită de corpuri ostile ale oștirii valahilor, iar în înaintare avangarda nu a observat, decât după mult timp, că se blocase accesul pe calea de ieșire din trecătoare, iarăși indică lungimea spațiului în care era angajată armata regală. Care intrase complet în trecătoare, fără cale de întoarcere, căci între timp, ambele capete ale abruptului defileu erau blocate de întăriturile de luptă numite prisăci, o combinație între obstacole și tranșee de apărare, făcute de mulțimea oștirilor lui Basarab. Despre valahi ne mai spune cronica: “împânziseră toate crestele munților”. Asta după ce brusc se arătase și în spate și în față și pe sus, împânzind pantele înalte din defileu.

 

Asta pe de o parte indică atât lungimea considerabilă a defileului, căt și existența altor drumuri, pe care Basarab a aparut pe neașteptate, sosit pe cărări numai de ai lui știute, și nu pe calea urmată de Carol Robert de Anjou.

 

Trecătoarea cuprinsă între intrarea în defileul Oltului, de la muchia muntelui lui Basarab, la bază fiind aflată biserica numită si “Cozia Veche”, și până la ieșirea din defileu, la Câineni, sau “Vama de la Genune”, beneficiază la capete, de cele mai strămte părți dintre munții defileului Oltului. Nu numai că sunt poziții strategice ușor de întărit, dar sunt și două drumuri colaterale care vin direct de la Curtea de Argeș. Unul e drumul pe la Sălatruc, Sălătrucel, Jiblea, care foarte ușor duce apoi la actualele mănăstiri Cozia și Turnu, celălalt fiind drumul care de la Argeș vine în Țara Loviștei, pe valea Boișoarei, spre Câineni. Pe aceste drumuri, forțele armate ale lui Basarab, întradevăr au avut cum să vină și să adune oștenii, inclusiv din rezervorul de potențial constituit de moșnenii liberi, care erau cunoscători ai drumurilor de plai și puteau ieși pe neașteptate la cele două capete ale defileului Oltului.

 

Iar bătălia dată între oștile de cavaleriei ale celor doi beligeranți, s-a putut desfăsura în locurile intermediare mai deschise, cum ar fi cel de la Brezoi, pe unde era amplasată și singura cale de retragere în lateral, din trecătoare.

 

Pe aici părăsind defileul Oltului se putea intra în valea Lotrului, pe o altă cale care ar fi putut constitui unica scăpare din încercuirea cleștelui strâns asupra lor de Basarab. Ori tocmai așa descrie și cronica modul în care a reușit să se salveze regele Carol Robert de Anjou. Acesta după ce și-a schimbat armura cu însemnele regale, pe care a dat-o spre a fi purtată de scutierul său, a reușit să fugă din încercuire, fiind însoțit doar de puținii nobili care au mai scapat din încleștarea în care, se spune chiar în textul cronicii: “a pierit întreaga floare a nobilimii Regatului Apostolic al Ungariei”, acolo, împreună cu sigiliul regal, pierind și cancelarul Andreea Albensis.

 

Iar ca un ultim argument, călătorii străini în Țările Romăne au consemnat existența “sub muntele Valahului”, a unei biserici ridicată în cinstea acelei victorii și a amintirii celor disparuți. Și se mai spune că această biserică se afla pe drumul care duce de la Giurgiu, în Transilvania, deci pe un drum al sării, o rută principală: ” la cale de doua zile călare fața de Sibiu.” Q.E.D.

 

Argumentaţie extinsă asupra istoriei conflictelor dinastice din Balcani

 

Destrămarea Imperiului Roman, conducatorul lumii cunoscute de atunci, a dus la formarea unei noi ordini mondiale, cu noi raporturi de forță între statele europene ridicate pe ruinele fostului Imperiu Roman. De departe, cea mai importanta forță politică, administrativă dar și militară, a reprezentat-o Imperiul Bizantin, care și-a mentinut supremația asupra regiunilor deținute de fosta Roma, in Europa, Asia, și Africa. De aceea a mai fost numit și noua Romă, sau a doua Romă, iar unele surse îl mai numesc și Imperiul Roman de Răsarit, dar la o analiză mai atentă această ultimă sintagmă nu își gasește acoperirea în realitățile vremii, bizantinii repudiând toate valorile romane.

 

Dacă statele provenite din destramarea primei Rome, au schimbat structura administrativă și pe cea militară, păstrănd însă limba latină ca limbă diplomatică, de stat, folosită și în structura cultului religios, bizantinii nici măcar aici nu au pastrat ceva din defuncta Romă, schimbând atât structura religioasă cu toate denumirile ei, căt și limba oficială, nu numai pe cea diplomatică, limba latină fiind inlocuită de limba greacă a regatelor elenistice. Deci nici urmă de continuitate romană nu s-a dorit a fi fost păstrată în imperiul Bizantin, asta diferențiându-l clar de statele creștine ale goților, vandalilor, saxonilor, francilor, herulilor, longobarzilor etc.

 

Structura vechiului Imperiu Roman, susținută de papalitate, ca o contrapondere a puterii bizantine și a puterii religioase reprezentată de patriarhul de Constantinopole, a început să se refacă în jurul forțelor reprezentate de regii francilor. Dar asta de abia după invazia islamului în peninsula hispanică, și a păgânilor vikingi, care sub numele de normanzi, au format importante capete de pod la zona costieră a Mării Mânecii și in sudul Italiei, în Sicilia și Neapole, de unde au încercat să patrundă și in Balcani.

 

Expansiunea regatului francilor, incepută odată cu Charles Martel, a stopat inaintarea maură peste Pirinei, condusă de emirul Abdul-Rahman, pierit înfrânt pe campul de luptă, armata islamului fiind alungată înapoi la Cordoba și Valencia, în peninsula hispanică, de unde nu a mai revenit niciodata.

Apoi s-a continuat cu invadarea ținuturilor nordice ale saxonilor păgâni, pe care francii i-au creștinat cu forța. Ca mai pe urmă expansiunea să culmineze cu distrugerea statului avarilor pe care francii i-au alungat din centrul și estul Europei. Urma li s-a șters pe vecie și nimic nu a mai rămas din puterea avară.

 

Aceste succese militare ale francilor germanici, au permis apariția noului centru de putere, agreat de papalitate, care putea avea acum un aliat pe măsură, spre a contrabalansa influența bizantină. O putere militară a cărei structură administrativă nu-și mai ajungea sie-și, având stânse sub aripa ei, mai multe regate, popoare și ținuturi ale Europei începutului de ev mediu. Pentu a se aminti importanța perpetuării preponderenței primei Rome, numele acordat de papalitate acestui puternic nou stat, a fost Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic, prim împărat fiind Carol cel Mare, Charlemagne.

 

În acel moment însă a inceput și regruparea popoarelor prinse intre cele două mari puteri, între vechea Romă – “Sfântul Imperiu roman de Neam Germanic,” și noua Romă – “Imperiul Bizantin”, astfel aparând statul numit Moravia Mare, sau “Magna Moravia” în latină, ori “Megalo Morava” în limba neo-greacă a bizantinilor. Acolo călugării Chiril și Metodiu s-au dus spre a creștina acel popor, a-i făuri o nouă scriere, și a-i da și o nouă limbă de cult, limba slavonă. Începând din acel moment, slavona a devenit și limbă diplomatică a statelor ce nu admiteau a fi înglobate în sfera de influență latină a Sfăntului Imperiu Roman de Neam Germanic și a papalitații, nici să facă parte din sfera de influență bizantină a Patriarhiei de Constantinopole.

 

Între timp ca urmare a slabirii Imperiului Bizantin, la granițele lor au început să-și facă apariția triburile refugiate din nordul Mării Negre, conduse de protobulgarul Asparuh. Oamenii acestuia s-au așezat la Dunăre, mai întâi la nord, apoi la sud, unde treptat, cu ajutorul autohtonilor moesi, tribali și iliri, au format primul stat bulgar scoțând acele ținuturi de sub influența bizantină.

 

Invazia triburilor conduse de Arpad, cele șapte triburi, din care numai unul era cel numit “mogher”, a dus la destramarea Moraviei Mari, sau “Mora Stara Vla”, cum o numește autorul Nicolae Stoica de Hațeg, in “Cronica Banatului”, unde sunt amintiți și domnitorii valahilor, Vladul Turzo, care domnea peste ținuturi de la miazănoapte, și Barb Caroți, aflat la miazăzi.

 

Din râdurile arpadienilor s-a remarcat conducătorul Vayk, cel care a acceptat propunerea papalitații de a îsi creștina supușii din cele șapte triburi. Totodată și el a primit nume creștin de botez, Stephan, sub acesta fiind încoronat ca prim rege al Sfântului Regat Apostolic al Hungariei. Iar din acel moment supușii săi, indiferent de tribul aparținător, au avut nume generic de “unguri”.

 

Pe langă rămășițele Moraviei Mari, preluate de regatul Ungaria, mai erau și ceea ce noi numim acum Ucraina, Slovacia, Slovenia, Croația, Montenegro, Bosnia, Herțegovina, Serbia, Macedonia, etc., care sub numele de Rutenia, Slavonia, Dalmația, Zeta, Rascia etc., s-au format ca state slave independente, trei mari puteri reușind coagularea intereselor din Balcani: Regatul Ungariei, Țaratul Bulgariei și statul tuturor sârbilor, al lui Bolkan.

 

În afară de cele menționate în Cronica Banatului, despre valahii de la nordul Dunării sunt foarte puține date publicate, printre acestea fiind amintirea originii valahilor, care provin din “supușii daci ai lui Decebal”, așa cum se afirmă în cartea intitulată “Strategykon” a lui Kekaumenos, istoric bizantin, armean de origine. Sau în referirile la popoarele din afara Imperiului Bizantin, făcute de Laonic Chalcocondyles, ultimul dintre istoricii bizantini, care fiind contemporan cu frământările veacului al XV-lea și cu dispariția Imperiului Bizantin, a lăsat pagini ample despre evemimentele în care s-au implicat voievozii Mircea, Vlad, sau Ioan de Hunyadi, regentul Ungariei.

 

Iliri, tribali, moesi, geți, daci, valahi, nume diferite ale acelorași realitați, pe care fluviul le desparțea, dar le ținea și conectate, precum o trecere prin vad. Sau o cale peste un pod. Căci spunând în românește “pe ambele maluri ale Dunarii”, în latină vesticilor se zicea “Paradunavon”, în greaca bizantină se spunea “Paristrion” , iar în limba slavonă de la curtea dinastiilor din Țaratul Bulgaria, ori din Țaratul Serbiei, se traducea drept “Podunavia”, fiecare dintre aceste state, succesiv revendicând controlul asupra ținuturilor Dunării.

 

Căci atăt aceste două Țarate – Imperii, cel al bulgarilor, și al sârbilor, căt și statul Valahia, de la nord de Dunare, au inclus succesiv în titulatura oficială, denumirea referitoare la stăpânirea extinsă asupra ambelor maluri ale Dunării, în funcție de cum se schimbau raporturile de forțe din teren. Însa chiar dacă sub acel conducător sărb, Bolkan, primul principe a cărui autoritate a unit triburile sârbilor, s-a alcătuit prima lor formațiune statală, Bolkan, al cărui nume are evident o legătură cu denumirea geografică a principalului lanț muntos al peninsulei balcanice, munți care până la el au fost cunoscuți sub denumirea de Haemus, dintre toate dinastiile statelor înconjurătoare, doar cea a vlahilor Assen poate fi considerată ca prezentând mai mari afinitați decât altundeva, cu până acum neelucidata titulatură documentară a “Ioan”-ului voievodal din Valahia si Moldova. În Bulgaria prezența titularurii este regasită incepând de la Țaratul fraților Peter si Assen, la cel de al treilea frate al lor, Ioan Kalojoannes, la urmașii acestora, Boril Burul, Ioan Alecsander, Ioan Shishman, Ioan Stracimir, ultimii fiind deja contemporani cu momentul când titulatura de “Ïoan” apare și peste Dunăre.

 

Supranumele acesta de “Ioan”, mentionat ca “Io” sau “Ioan”, cu forma slavonă “Ιω” sau “IωNЬ”, este consemnat a fi trecut în documente înaintea celorlalte numele și titlurilor domnești ale “marilor Voievozi și Domni”, fie ei din Valahia Bogdaniei sau Moldova, dar mai ales din Ugrrovlahiia sau Valahia Transalpina. Deci probabil că de la conducătorii imperiului Vlaho-Bulgarilor ar proveni această titulatură. Dupa alte teorii se presupune ca “Io” provine din grecescul “Ioannes” (Ιωάννης), care înseamnă “unsul lui Dumnezeu” sau “cel ales de Dumnezeu”, idee care pare a justifica astfel prezența acestui nume ca titlu domnesc, ori supranume al autocratorilor independenți, nesupuși niciunei suzeranități externe. În Bogdania, cum era numită de către turci țara urmasilor lui Bogdan Voievod si ai Mușatinilor, cea mai veche consemnare a formulei “Ιω” sau “IωNЬ”, pe teritoriul statului medieval Moldova datează din anul 1392, când Roman I se intitulează întrun act al său “marele și singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Țara Moldovei de la munte, până la mare”. Iar in Țara Românescă, Ungrovlahia Transalpina, sau “vechea țară basarabească”, după cum Sigismund de Luxemburg o numește în salvconductul acordat călugarilor de la Tismana, cea mai timpurie mențiune a supranumelui domnesc, apare în inscripția piatrei funerare de pe mormântul lui Nicolae Alexandru Basarab, aflat la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, unde în limba slavonă stă scris: “În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele și singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873, indictionul 3. Veșnica lui pomenire”.

 

Din asemenea forme ale “Ïoan”-ului, probabil provine si numele de “Iwanko”, mentionat de cronicile sârbești si cele bulgarești, în alăturarea cu numele voievodului Basarab, și asta în contextul ultimei mari confruntări militare care a antrenat superputerile balcanice, înainte de venirea turcilor în Balcani. Lupta s-a petrecut în anul 1330, atunci când bulgarii, sprijiniți de aliații lor, bizantini și vlahii de la nord de Dunare, au atacat Țaratul Serbiei. S-a dorit atunci a se recuceri și eventual impărți, ceea ce sărbii reușiseră să stăpânească în partea Macedoniei, fostă posesiune bizantină, fostă posesiune bulgarească, o zonă de importanță strategică populata cu vlahi și cu greci.

 

Documentele publicate de Eudoxiu de Hurmuzaki stau mărturie că de fiecare dată cănd acea provincie trecea în stăpanirea altei noi puteri de dincolo de Dunăre, se schimba și titulatura oficială a conducătorului acelui stat.

Până la cucerirea acelei provincii de catre armatele statutul reconstituit pe ruinele fostului țarat bulgar de la sud de Dunăre, șeful acestui de al doilea țarat era numit oficial “Împărat al vlahilor și bulgarilor “. Ca după cucerirea părții respective a Macedoniei, să se numească “Împarat al vlahilor, bulgarilor și grecilor”. La fel s-a întâmplat și în titulatura medievală sârbească, unde se face că după cucerirea ținutului respectiv, care trebuie să precizăm că nu facea parte din provincia Thracia, titulatura Țarului tuturor sărbilor, să fie schimbată în cea de “Împărat al sârbilor și grecilor “.

 

Despre intervenția valahilor de la nord, în sudul Dunării, mărturisesc și cele trei biserici rupestre, care alcătuiesc un complex monastic la Ivanovo, pe valea Lomului, în locul unde se spune că ar fi fost îngropat țarul Ivan Terter al Bulgariei (1279-1292), întrucât finalul vieții și l-ar fi petrecut în mănăstirea Ivanovo. Tot aici există și o inscriptie din vremea urmașului său, țarul Bulgariei George Terter al II-lea. Una din cele trei biserici, probabil mai nouă decât cea care adăpostește rămășițele lui Ivan Terter, prezintă picturi murale din veacul al XIV-lea, imaginile bine păstrate înfățișând printre altele portretele de ctitori. Aceștia sunt țarului Ivan Alecsander (Ioan Alexandru) al Bulgariei și prima lui soție, Thedora Basarbova, fiica lui Iwanko Basarab. Sunt portretizați ținând biserica în mâini, așa cum se cuvine unor ctitori. Istoricii sârbi ca și cei bulgari, spun că această Theodora era fata conducătorului valahilor nord-dunareni, care în câteva rânduri au participat în Bulgaria, ca aliați in campaniile militare ale țarilor Mihail Assen al III-lea Shishman și Ioan Alecsander, fiind alături și de despotul Belaur din Vidin.

 

Din lucrarea „Buntari I Avantiuristi V Srednovekovna Bulgariia” scrisă de istoricul Plamen Pavlov, aflăm că la 1330, valahul Iwanko a intervenit cu trupele sale băsărabești, sprijinindu-l pe ginerele său Ioan Alecsander, ambii luptând de partea țarului bulgar Mihail Assen Shishman III, în bătălia indecisă de la Velbujd – Kustendje. De acolo, de pe cămpul de luptă, trupele lui Basarab s-au retras după pieirea neașteptată a țarului Mihail Assen Shishman III, în timp ce fratele țarului Mihail, Belaur, despotul de Vidin, protector al Theodorei Basarbovo, a tratat condițiile de pace cu țarul Ștefan Uroș III Deciansky al Serbiei, în condițiile în care Bulgaria nu mai avea șef.

 

Mai mult decât atât, toate țările foste beligerante au fost puse în dificilă situație din cauza modului cum s-a terminat războiul dintre armatele Bulgariei, Bizanțului și Serbiei. Asta chiar și în condițiile în care pentru sârbi, această luptă care a avut loc după o perioadă de progres politic, a făcut ca mai apoi, în perioada în care Serbia va fi condusă de Ștefan Dușan, să se atingă cea mai mare expansiune teritorială a statului sârbilor, din epoca medievală. La apogeu împaratul autoproclamat al Serbiei a fost recunoscut drept conducator și de patriarhul Bisericii Sârbe din Bulgaria, desprinsă de sub oblăduirea bizantină a Patriarhiei de Constantinopole.

 

Dar de acest context instabil au căutat să profite și ungurii, care atacând pe neașteptate Banatul de Severin, pe Basarab l-au rupt pentru scurt timp de aliații lui de la Vidin, care astfel nu au putut interveni în confllictul nou creat.

 

Cronicarul Dubrovnik Lukarich spune că Mihail Assen Shishman III şi Theodor Svetoslav Shishman au fost veri primari, ceea ce poate să însemne doar un singur lucru, George I Terter şi Shishman al Vidinului trebuie să fi fost fraţi! Pe de altă parte, Mihail era în relaţii bune cu tătarii, Veneţia, Genova, Bizanțul și așa mai departe, el fiind despot timp de 15 ani, deci avea practica omului de stat. Iar ca despot al Vidinului, Mihail Shishman controla ţinuturile limitrofe Bulgariei, inclusiv în zona Banatului de Severin, voievodul valah Iwanko Basarab fiind într-o oarecare măsură, un aliat al acestuia impotriva luptelor purtate în timp contra oștilor ungurești și sârbești.

 

Ca un amănunt esențial, la nici jumătate de secol după acel moment istoric al anului 1330, Vidinul a fost revendicat și cucerit de Vladislav, fratele lui Radul, ei fiind unchiul și respectiv tatăl lui Mircze (Mircia) Basarab. Acesta în titulatura sa a avut-o și pe cea de “Domn asupra Podunaviei”, denumire ce mai înainte era inclusă în titulatura oficială a țarilor sârbilor și bulgarilor.

 

Trebuie amintit și că istoricul P.P. Panaitescu a atras atenția asupra unei mențiuni documentare care spune că după subjugarea părților tătărești de către Basarab, în cursul unei bătălii dintre bizantini şi bulgari, petrecută pe la 1331, la auzul trâmbiţei tătărăşti din tabăra adversă, împăratul bizantin a considerat, în mod eronat după cum avea să se afle în cele din urmă, că acolo se petrecea o manevră tactică a “geţiilor (valahilor) de peste Dunăre, care se folosesc de aceleaşi arme ca tătarii; cei mai mulţi sunt arcaşi”. „Rezultă din această interesantă povestire că de la depărtare valahii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundaţi cu tătarii şi că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul şi pavăza tătărească”, concluzionează istoricul.

 

Prin relațiile de alianțe matrimoniale se poate deduce poziția ocupată de descendenții “marelui Basarab”, în raporturile imperiale de forțe din Balcani. Căci ei erau și rude ale țarului Ioan Alecsander al Bulgariei, prin prima lui soție, Theodora Basarab, erau înrudiți și cu fii acestuia, Ioan Shishman și Ioan Stracimir, care au împărțit Bulgaria în Țaratul de Târnovo și Țaratul de Vidin, dar se înrudeau și cu țarul Serbiei, “Stephanus Uroš, Serborum et Græcorum imperator”. Fiind căsătorit cu Anka Basaraba, fiica lui Nicolae Alecsandru al Valahiei și a celei de a doua soții a acestuia, Clara de Doboca, prin o altă soră a Ancăi Basarabă, Anna, care avea ca soț pe Ioan – Ivan Stracimir, Țar al Vidinului, iată că Țarul Serbiei, era cumnat prin alianță, cu Țarul de la Vidin, dar și cu frații Vladislav – Vlaicul, și Radul I, ai Valahiei.

 

La 1331 o diplomă regală ungurească pomeneşte de “terra Bazarab”, iar un act sârbesc din 1349 menţionează statul dintre Carpaţi şi Dunăre sub numele de “ţara lui Basarabă”. Cronicile ulterioare (secolele XIV-XV) prin descrierile ţărilor din zonă, vor perpetua asocierea Basarabia = Muntenskaya Zemlia = Valahia. Faptul nu era deloc unic pentru acele timpuri, când erau pomenite ţări precum “terra Vatacii”, “terra Assani”, “terra Lytua”, “terra Szeneslai”, “terra Dobroticii”, “terra Bogdani” etc. Ulterior, numele de Basarabia a fost restrâns la partea de nord a gurilor Dunării, teritoriu cunoscut şi ca zona “dinspre părţile tătărăşti” sau “Bugeac”, iar Rusia țaristă, în 1812 l-a extins asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.

 

Datorită faptului că prin lupte suținute, Basarab voievod s-a eliberat de suzeranitatea tătărească și cea ungurească, și a reușit să constituie o unitate statală independentă, consfințită ca atare în urma victoriei “de la Posada” (denumirea s-a încetăţenit abia în secolul al XX-lea, sub influenţa operei lui Nicolae Iorga), acesta a primit şi apelativul de “Basarab Întemeietorul”.

 

 

28.07.1330 Bătălia de la Velbuzhd (Kustendje), preambul al Posadei

 

 

Între Bulgaria și Bizanț anul 1324 aducea realizarea unei paci susținută de căsătoria dinastică dintre regele Mihail Shishman și Theodora, sora împăratului Andronicus III Paleolog. Dar țarul bulgar mai fusese căsătorit cu Anna-Neda, sora regelui Stefan Uroș III Deciansky al Serbiei, dizolvarea primei căsătorii a lui Mihail Assen III Shishman, și alianta acestuia cu Bizanțul, conducând la înrăutățirea relațiilor dintre bulgari și sârbi.

 

De aceea Bulgaria și Bizanțul, prin semnarea in 1329 a tratatului de pace din Crimeea, au realizat și un acord de acțiune comună împotriva țaratului Serbiei, însă primăvara anului 1330 aduce un nou conflict cu trupele turcești care au traversat strâmtoarea Bosforului și au devastat zona bizantină a Thraciei. Împăratul Andronicus III i-a obligat pe otomani sa plece din Balcani, provacandu-le mari pierderi în retragerea turcilor înapoi în Anatolia. Profitând apoi de dificultățile sârbilor care asediau orașul bizantin Ohrid, i-a forțat pe aceștia să ridice asediul și să se retragă, acțiunea fiind urmată la data de 1 mai 1330, de ordinul țarului Serbiei, Ștefan Uroș III Deciansky, care și-a demonstrat ostilitatea fata de bulgari, aliații bizantinilor, interzicandu-le comercianților din Ragusa să mai exporte bunuri către Bulgaria si aliații ei. Ca urmare Andronic III Paleologul și Mihail Assen III Shishman au decis să atace Serbia, scop în care au chemat să li se alăture și pe aliații lor, valahii, brodnicii și tătarii de la nord de Dunăre.

 

La data de 19 iunie 1330, tupele aliate bulgare părăsesc Vidinul, în timp ce armata sârbă s-a adunat pe câmpul denumit Dobrich, situat la confluența râurilor Morava și Toplitsa. Sărbi au trecut de-a lungul lui Staro Nagorichino și pe la Mănăstirea Osogovo, venind la râul Kamenicha, în apropierea Velbujdului și au tăbărât acolo, pe un amplasament strategic convenabil.

 

În dimineața zilei de 28.07.1330, în ziua de sâmbătă, au sosit întăririle așteptate de sârbi, care după cum indică izvoarele istorice, avand aceste trupe noi, cam pe la orele prânzului au pornit atacul. Mercenari catalani greu înarmați erau în avangardă, înaintănd compact. În ordinea dispunerii oștilor pe cîmpul de luptă, s-a facut astfel un zid de sulițe la înaintare, după care urma de asemenea puternicul corp cuirasat, format din floarea cavaleriei vlastelinilor sârbi. Aceștia erau acoperiți din cap până în picioare de armurile cuiraselor metalice, caii fiind de asemenea protejați de armuri și văltrapuri. Vlastelinii înaintand calare și cu săbiile trase din teacă, prin învăluirea lor în formație de potcoavă au atacat cavaleria adversă, comandată de însuși țarul Mihail Shishman, care vrând să dea șarja de onoare, galopa avâtându-se nepermis de mult dincolo de liniile de luptă formate din aliații bulgarilor, adică bizantinii, valahii munteni, brodnicii și tătarii.

Sârbii au reușit să rupă înaintarea armatei nobilimii bulgare, țarul și mica sa avangardă alcătuită din cavalerie grea, fiind asfel separați de grosul armatei. Atunci trupele sârbești au capturat lesne pâlcurile izolate ale boierilor și soldaților bulgari, fără ca să existe mari pierderi omenești. Căci lupta a fost încheiată prin capturarea țarului Mihail și a tuturor nobililor bulgari, care prea lesne încrezători, îl urmaseră în atacul său nesăbuit, după cum zice cronicarul raguzan Mavro Orbini, în lucrarea “Il ‘Regno degli Slavi”(1601).

Cu toate acestea raporturile de forțe militare nu s-au schimbat prea mult, deoarece la luptă a participat doar o parte a armatei țarului Mihail, nici trupele bizantine și nici cele ale aliaților, nefind afectate de vreo pierdere, cu toate că moartea țarului bulgar a schimbat radical lucrurile. Statul bulgar era rămas fără un conducător într-o situația extrem de complexă, și implicit au apărut tensiuni mai mari între feudalii bulgari, ce se sfădeau care dintre ei ar trebui de acum să poarte însemnele puterii regale, spre a conduce țaratul. Potrivit tradiției avea prioritate întâiul născut al defunctului țar. Acest lucru înseamnă că, în cazul Mihail Shishman, moștenitorul nu era dintre copiii lui din a doua căsătorie. Judecând după monedele emise atunci se constată, că probabil a fost urmat la tron de primul său născut din prima căsătorie, Ivan Ștefan, fiul reginei Anna-Neda, cel care în final a fost proclamat ca țar.

Acest lucru era avantajos pentru Serbia, care refăcea acum vechea conexiune dinastică dintre Bulgaria și Serbia, datând din perioada primilor țari, și întreruptă prin cea de a doua căsătorie a țarului Mihail Shishman Assen III.

Când în tabăra sârbilor au apărut trimișii lui Belaur, fratele țarului defunct, însoțiți și de alți lideri bulgari, s-a confirmat că boierii bulgari sunt pregătiți să recunoască autoritatea lui Ioan Ștefan. Astfel țarul sărb, Ștefan Uroș III Deciansky acceptând propunerea de pace, culegea roadele unui lucru benefic pentru Serbia, deoarece în situația perpetuării instabilității încă mai exista posibilitatea ca aliații bulgarilor să se regrupeze și să reia ofensiva.

Furioși pe ceea ce ar fi avut loc după schimbarea intervenită în urma bătăliei de la Velbuzhd, curând uni boieri bulgari au organizat o lovitură de stat, la care nu a participat Belaur, fratele mai mic al defunctului țar Mihail Shishman. Potrivit scrierilor lui Ioannis Cantacuzeni, în ex-imperatoris historiarum libri IV, se zice că: protovestiariyat (un fel de “vistiernic”) şi Raksin Logothetus Filip (“primul ministru”), “… s-au răzvrătit împotriva hotărârilor date de regenta Anna Neda, fosta soţie a lui Mihail Shishman Assen III (…), şi l-au lipsit de putere (pe nevârstnicul țar Ivan Ștefan…).”. Anna-Neda si Ivan Ștefan au fost deportaţi sau doar au fugit în Serbia, rupând relația cu Bulgaria. Dar nici acolo nu au r[mas pentru mult timp, căci noul domnitor sârb, Ștefan Dușan (1331-1355), s-a căsătorit cu Helena, sora lui Ivan Alecsandru. Și astfel după ce acesta îmbunătăţit relaţiile sale cu Bulgaria, mama şi fiul, fostul țar nevârstnic, au trebuit să părăsească și viaţa politică sârbească, fiind stabiliți ulterior în Dubrovnik.

Deci aranjamentul diplomatic de după bătălie nu a fost unul de bun augur pentru ei, deoarece atât Ștefan Uros III Deciansky, cât și Ivan Ștefan, nu au domnit prea mult după aceea, căci în cele două țări nemulțumiții au efectuat lovituri de stat. Regele Ștefan Uros III Deciansky a fost detronat de Ștefan Dușan, fiul său, fiind apoi chiar ucis. Ivan Stefan a fost detronat de către Ivan Alecsandru, și împreună cu Anna-Neda și ceilalți copii ai săi, au fost nevoiți să plece. Împăratul bizantin, care a profitat de ocazia convenabilă ivită când sora sa, Teodora – a doua sotie a lui Mihail Shishman – și copiii ei, au fost îndepărtați de la putere de adepții lui Ivan Ștefan, și apoi de cei ai lui Ivan Alecsander, a căutat ca să atace ținuturile bulgare, Andronic Paleolog capturând Messemvria, Anhialo, Aetos, Kteniya, și Rosokastro Diampolis.

Nicephori Gregoras, în Historiae byzantinae consideră că întreaga situaţie de la Târnovo, după moartea lui Mihail Shishman a degenerat “… disputa pentru puterea regală a bulgarilor, între prima soție a lui Mihail şi familia sa (…). Şi pentru că mulţi s-au luptat şi au contestat autoritatea lor (. ..), Alexandru, fiul lui Mihail, a preluat puterea supremă, după multe lupte … “. În aceste lupte purtate în timpul domniei lui Anna Neda şi Ivan Stefan, probabil, întrun fel sau altul, a biruit despotul Ivan Alecsandru. El era într-adevăr nepotul lui Mihail Shishman, fiul surorii lui Belaur, Keratsa și al lui Peter Sratsimir despot de Lovech. Înainte de a prelua domnia, Ivan Alexandru a decis căsătoria sa cu prinţesa Theodora a Vlahiei, act care indică înălţimea reputaţiei sale, asta chiar înainte de a primi la Târnovo, coroana regală a Țaratului Bulgariei. După cum reiese din studii bulgare recente, noul țar nu a mai putut controla teritoriile bulgare de la nord-vest, căci de ele dispunea acum conducătorul de la Vidin, “Domnul” Belaur. Ioan Cantacuzino, deşi succint, oferă informaţii foarte importante cu privire la situaţia din Bulgaria, când Belaur, după divorțul țarului de regina Theodora Basarbovo, care s-a adăpostit la Vidin, a ridicat revolta împotriva lui Ivan Alecsandru: “..şi el și-a luat o parte din Țarat, Bulgaria fiind atunci o ţară răvăşită crud şi fără milă.”

 

Teritoriul controlat de Belaur a fost, evident, foarte important – de la o inscripţie recent publicată aflând că despotul a intrat în ţinuturile din jurul Nish-ului. De asemenea, tot relativ recent a devenit cunoscut faptul că la 1329, chiar şi Belgradul (astăzi capitala statului sârb) a fost căzut în mâinile bulgare. De-a lungul următorilor ani, Ungaria nu a fost nici ea cruțată, fiind încă o dată obligată să cedeze posesiunea asupra banatului de Severin (pentru ultima dată…), și asupra altor teritorii învecinate cu Bulgaria. Dacă este aşa, atunci Belaur a dobândit teritorii cu dimensiuni chiar mai impresionante decăt avusese în vremea fratelui său Mihail Shishman. Oricum, este clar că despotul de la Vidin a avut resurse foarte mari la dispoziție, cum ar fi teritoriul, populaţia, etc., lucru care i-a permis nu numai să păstreze posesiunile de nord-vest, dar, de asemenea, să atace şi să devasteze teritoriile de la Târnovo, pretinde informația aceluiași Ioan Cantacuzino. Aceste fapte l-au îngrijorat serios pe țarul Ivan Alecsander, care pentru a își recăpăta autoritatea a căutat ajutor împotriva unchiul său Belaur, la tătarii “Hoardei de Aur”, şi probabil la cei din Basarabia – Bugeacul intrat sub autoritatea stăpânitorilor voievozii din Valahia – Ţara Românească.

 

Inscriptia de Stanichene, Nish, arată că cel puţin o perioadă de timp 1331/1332, pacea a domnit între ei, fiind scris că biserica locală “Sf. Nikola” a fost construită în zilele lui “… țar Ioan şi domnul Belaur Assen..”. Alt exemplu tipic al faptului că amândoi erau membrii familiei Assen, este la biserica din satul Berende – Sofia, unde e pictat ţarul Assen Ivan Alecsander.

Belaur (-? 1336 ) despotul din Vidin, era fiul despotului Shishman I şi fratele mai mic al ţarului bulgar Mihail al III-Shishman Assen. Pentru o perioadă de timp a fost considerat un strălucit diplomat din Balcani. După moartea ţarului Mihail al III-Shishman, la Velbujd în 1330, contribuie activ la încoronarea pe tronul bulgar a ţarului Ivan Ştefan, fiul lui Mihai Shishman de la prima lui soție, Anna Neda, fiind şi primul consilier al noului țar bulgar. Refuză să recunoască detronarea lui Ioan Ştefan ( 1331 ), după lovitura de stat din Târnovo, dând azil politic în Nish pentru Anna Neda și Ivan Ștefan.

Pe de altă parte, a adus la tron pe fiul sorei sale, Keratsa Petrica Lovech, despot Ivan Alexandru, pe care, la momentul petrecerii divorțului acestuia de Theodora Basarbova, care se refugiază la Vidin, nu îl va mai sprijini, şi se va opune nepotului său, extinzâdu-și autoritatea asupra nord-vestului Bulgariei. Fapt care în final va duce la împărtirea țaratului bulgar între cei doi fii ai lui Ivan Alecsander, ultimul țar al Bulgariei întregi. Țaratul de Târnovo va fi condus de Ioan Shishman, fiul din a doua căsătorie a lui Ioan Alecsander, iar Ioan Stracimir, fiul Theodorei Basarab și al lui Ioan Alecsander, va fi numit țarul de Vidin. Dar asta se va petrece abia după dispariția lui “Gospodin -Domnului” Belaur, conducător de Vidin…. dar și indisolubil legat de Valahia!

 

Iar la final nu ne rămâne decât să consemnăm inscripția despre Belaur despot:

“Tam se razporejdal Gospodin Belaur vladeteliat na Vidin ….. i ot Vlahia”

“Там се разпореждал “господин” Белаур, владетелят на Видин…. и от Влахия.”

 

Dar aceasta este deja alta poveste care va urma a fi descifrată altă dată.

{ 7 comments… read them below or add one }

ARDELEAN ALEXANDRU July 3, 2017 at 9:59 am

Îmi permit să fac cîteva observații în legătură cu subiectul dezbătut. Încep cu titlul articolului.
Termenul incriminat ,, Transalpinum,, se referă aci, ca și în alte documente regale, la voievodul care stăpânea Terra Transalpinum (,,Țara de dincolo de munți,,) și are exact același sens în toate actele cancelariei regale cu acela folosit pentru a desemna numele unei regiuni situate dincolo de… (trans) de exemplu: Transilvania (,,Tara de dincolo de păduri,,).
Prin urmare, înțelesul dat de dvs. (,,de pe ambii versanți,,) este fals în acest caz.
Cu multă stimă
S.Ardelean

Reply

ovidiu mihail stanga July 15, 2017 at 12:39 pm

Stimate domn Ardelean, am să încerc o explicație mai pe larg, spre a vă raspunde la comentariul dvs., unde menționați “Terra Transalpinum (,,Țara de dincolo de munți,,)” , mai apoi zicând astfel – “desemna numele unei regiuni situate dincolo de… (trans) de exemplu: Transilvania (,,Țara de dincolo de păduri,,).”, după care trageți concluzia finală: “Prin urmare, înțelesul dat de dvs. (,,de pe ambii versanți,,) este fals în acest caz.”
In primul rând, eu nu am scris folosind termenul “Terra Transalpinum”, și prin urmare nu cred că aveți de ce să spuneți că întelesul dat de mine este fals, fiincă eu nu am scris și nici folosit, un asemenea termen ca acela “încriminat” de dvs.Termenul utilizat de mine, “woyvodam nostrum Transalpinum” este preluat ca atare din lucrarea lui Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ed. All Educațional, București, 2003., unde la pagina 292, e citat documentul de la anul 1324, emis de cancelaria regatului ungar condus de Carol Robert de Anjou.
In al doilea rând, termenul de “Terra” care apare în docomentele medievale, consider că nu are cum a face referire la o țară ca unitate statală, administrativ teritorială, ci este mult mai degrabă vorba despre “teritoriu”, sau mai bine zis “ținut”. Este adevărat că preluarea egalității intre terra si țară, se regășește în Enciclopedia României, de unde am preluat formulările ca ““terra Vatacii”, “terra Assani”, “terra Lytua”, “terra Szeneslai”, “terra Dobroticii” etc. Totuși atât sintagma “terra Bogdani” cât și cea de “Muntenskaya Zemlia “, ca să nu mai zic de cea mai des utilizată formulă, aceea de “Ungrovlahia”, mi se par a fi forțat interpretate acolo. Însă nu am insitat asupra acestui aspect în studiul publicat pe acest site, deoarece altul era subiectul lucrării mele.
Dar dacă tot ați deschis acum acestă usă, care atunci era lăsată crăpat – întredeschisă, am să completez răspunsul zicând ceva și despre expresia presupusă a fi de origine turcească, “terra Bogdani”, pe care eu nu mă pot lăuda că am gasit-o prin vreo cronică turcească din cele publicate de Editura Academiei Române, chiar dacă se tot susține că termenul respectiv ar fi fost provenit. Chiar dacă sunt istorici români care spun că sub numele acesta apare la turcii, eu nu am aflat a fi consemnată documentar o asemenea expresie, probabil pentru simplul fapt că turcii nu scriau in latină. Cât despre forma arabă “bogdan mamlaka” de asemenea nu pot să comentez ceva, neavănd prea multe date. Așadar numele de ‘țara Bogdania”, precum și acela de “Muntenskaya Zemlia” cred că sunt greu de regăsit sub o asemenea formă, în documentele de epocă. Unde însă mai degrabă este consemnat termenul de “загорское земля-zagorskoye zemlya” sinonim cu Muntenia, ori “Terra Lytua”, despre ultimul ne aflănd la nimeni a fi pus în legătură cu Lituania.
Am să las spre final analizarea termenului de “Ungrovlahia”, pentru a lămuri totuși problema acestui”Transalpinum”. Când se face referință la țara voievodului Transalpinum, numele complet al acestei țări este acela de “terra Lytua”, adică “țara de piatră”, sau “a pietrei”, și nu știu dacă varianta de țară muntenească, sau “Muntenia”, reprezintă cumva o țară de peste munți, așa cum se susține în comentariul scris de dl. Ardelean, care zice argumentativ că și “Transilvania” reprezintă “țara de dincolo de păduri”. Dincolo de păduri față de cine, de ce punct de raportare ar fi legat acest înțeles? Și aceeași întrebare este valabilă și pentru termenul “Transalpinum”. “Trans” ca și “cis” sunt prefixe care s-au folosit pentru a se indica raportarea față de o locație. În traducerile englezești ale documentelor latine, sunt folosite expresiile “beyond”, cu întelesul de “sub limită” ori ” până la”, și “far beyond”, adică “dincolo de” sau “peste (limită) ace(l )a ținut/zonă”. Iar în perioada stăpânirii austriecilor asupra Valahiei mici, care încă nu se numea Oltenia la acea dată, în documentele scrise pe latinește, austriecii scriau despre Valahia de la dreapta Oltului, adică Valahia Mică de atunci, sau Banatul Craiovei, fostă componentă a Banatului de Severin, folosind termenul de “Valahia Cisalpina”, iar Valahiei Mari, cea de la stânga Oltului, i-au spus ca și pe vremea lui Carol Robert de Anjou, “Valahia Transalpina”, adică “Vlașcoie zemlia”, sau “Zagorskoe zemlia”, cum apare în documentele redactate în slavonă. Adică mai pe înțelesul nostru, Muntenia, ori țară care era axată pe munți. Apoi este cunoscut faptul că domnitorii Valahiei au deținut și titlurile de stăpânitori ai unor ținuturi situate pe versanții opuși ai munților, în Ardeal, titlulatura voievodală alăturând-o și pe cea de Herțeg, adică duce al țării Amlașului și țării Făgărașului, fapt pe care l-am amintit în textul lucrării atunci când am vorbit despre Basarab. La vremurile respective, pănă în secolul al 19-lea, șinutul Făgărașului era numită și Oltenia, sau ținut al Oltului, având înțelesul de teritoriu cuprins între stânga Oltului transilvan și munții Făgăraș. De acolo au provenit acei ciobani olteni, întemeietori de sate până spre zona Dunării. Totodată în epoca modernă, drumul care leagă ambii versanți, având un capăt la Sebeș și celălalt la Novaci, mai este numit și Translapina. Oare de unde începe acest drum și cum trebuie el privit dacă am avea în vedere cele exprimate de dl. Ardelean?? Începe de la Sebeș și este “trans”, adică “dincolo de”, fața de acest punct, sau începe de la Novaci, și atunci ar trebui ca acelui punct să-i dăm originea lui “dincolo de”?? Prin urmare nu cred că este deloc fals cum se pomenește în titlul pe care l-am acordat lucrării. De altfel dacă cercetăm “Diploma cavalerilor Ioaniți”, de la anul 1247, se poate constata cum este utilizat sufixul “cis”, în sintagma “preceptori domorum Hospitalis Jerosolimitani in partibus cismarinis nomine Hospitalis eiusdem”, care înseamnă “preceptor al caselor Ospitalierilor din Ierusalim din părțile de aceiași parte a mării (cu regatul unguresc)”.
Iar în ceea ce privește Transilvania, invit pe oricine să dea o explicație asupra faptului că acea țară ar fi fost situată dincolo de păduri. Care păduri? Unde erau ele și de unde erau privite?? Păduri ale pustei panonice, ale Carpaților păduroși etc.???
Nu, nu, nu, nu așa, căci mult mai logic este a gândi termenul “Transsylvania”, ca pe o prelungire peste timp a termenului “Ultrasilvae”, care urmează celui de “Sylva Blacchorum et Bissenorum”, adică oricum am privi, o “Țară a pădurilor”, care și în prezent mai are uzuanță atunci când se vorbește de “ținutul pădurenilor”. Ca o propunere de dialog, invit pe oricine dorește, să mai traducă și să publice aici la comentarii, un alt termen despre care am zis că voi vorbi la finalul acestui răspuns. fiind vorba de “Ungrovlahia”, termen care rog să rețineți, era folosit ca titulatură documentală oficială, încă de la vremea primilor Basarabi, până la dispariția ultimului dintre aceștia, Constantin Brancovan Bassarabă. După el termenul s-a păstrat doar în terminologia religioasă, de unde a dispărut treptat de abia în secolul 20. Să ne gândim că de exemplu un voievod valah din perioada domniei sultanului Soliman Magnificul i-ar fi trimis acestui învingător în bătălia de la Mohacs, un document care cuprindea titulatura de “Ungrovlahia”, cu sensul de “Valahia Ungariei”?!?! Sau Mihail Bravul i-ar fi trimis așa ceva lui Ferdinand al Austriei, ori Șerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanul, ar fi pornit misivele, cu o astfel de adresare oficială, destinată lui Mehmet al IV-lea, sau lui Soliman al II-lea, sultanul bătăliei Mohacs II. Cred căaceștia ar fi văzut negru în fața ochilor, și Împăratul Austriei și Sultanii Imperiului Otoman, la primirea unor documente care să li se adreseze cu enunțul injurios, destinat a le biciui orgoliile, indicăndu-le ceva a-la maniera: “atenție, voi nu stăpâniți Ungaria, și noi nu suntem vasalii voștri, pentru că suntem vasalii regelui Ungariei”!!! Pornind de la un astfel de enunț, oare la ce rezultate putem ajunge? Probabil că nu este corectă traducerea care vrea să spună că “Ungrovlahia” înseamnă “Valahia de lângă Ungaria”, sau “Valahia Ungariei”, deoarece momentul Mohacs I, de la anul 1526, a pecetluit soarta Regatului Ungariei, care la scurt timp a încetat să mai existe, fiind împărțit între Imperiul Austriac și Imperiul Otoman. Prin urmare nu prea cred că voievozii valahi ar fi fost atât de nebuni, să se adreseze austriecilor și turcilor prin a începe documentele cu amintirea că Valahia ar fi fost “o țară de lângă Ungaria”. Care Ungarie, când ea nu mai exista??? Deci cred că este vorba de o cu totul altă semnificație a termenului, neputând uita totuși că și în vremea lui Soliman I și în vremea lui Soliman II, Valahia avea în titulatura oficială atăt Amlașul căt și Făgărașul de peste munți, țara fiind astfel stăpână peste ținuturi situate pe ambii versanți ai munților, voievodul fiind unul “Transalpinum”.

Reply

Ovidiu Mihail Stângă July 17, 2017 at 10:43 am

Cu rugamintea de a fi iertate micile scapări de-ale dactilografierii pe tastatura computerului, care s-au ivit in raspunsul precedent, un factor citcumstanțial fiind și fereastra ingustă în care se poate înscrie textul comentariilor, aș mai dori să revin cu niște precizări prilejuite de articolul pe aceiași temă publicat la data de 27 mai 2017, sub semnătura celui numit pe bună dreptate, “cărturarul de la Bistrița”, părintele arhimandrit Veniamin Micle, reputat om de cultură și cercetător atăt al domeniului religios aparținând istoriei Bisericii Ortodoxe, cât și al fenomenului istoriei laice, asupra căreia, iată, arată o acribie deosebită în soaterea la evidențaă a surselor primare documentare. Articolul scris de părintele arhimandrit Veniamin Micle, apărut ulterior celor scrise pe această pagină, care a fost publicată la 22 octombrie 2015, vine cu multe amănunte în plus, care însă nu sunt conforme chiar cu titlul respectivului aricol, care nu sunt sigur că ar putea aparține chiar lui Carol Robert de Anjou, sau părintelui arhimandrit, ăntrucât prin titlu și subtitlu stă scris:
“REGELE CAROL ROBERT DE ANJOU AL UNGARIEI
Localizează Posada în defileul Bistriţei.”
Nu doresc deloc să comentez titlul și subtitlul publicat la 27 mai 2017, așa cum distinsul domn Ardelean, a comentat aici, în data de 3 iulie 2017, ci aș vrea să aduc oarecari clarificări pornind de la bogăția de date oferite de părintele arhimandrit. Pornind de la: “nici unul dintre documentele respective nu precizează decât foarte vag descrierea geografică a locului, fără nici o nominalizare toponimică.”, poate să fie evident că locul defileului unde a fost amplasată capcana pentru oastea ungurească, nu a fost desemnat toponimic întrucât, mult mai probabil, nu existau așezări, sate sau localități, în locutile respective. Ori chiar așa ar fi și logica unei campanii, căci nu poți da decât lupte de “guerilla” ]n a;ez[rile populate, ]n niciun caz luptele de cavalerie nefiind posibile prin sate. Apoi zona drumului mare al Mehedințiului străbate ținutul populat de moșnenii mehedințeni, gorjeni și vălceni, unde atât la ducere cât și la întoarcere nu numai că ar fi fost lesne de marcat traseul prin toponime, dar ar fi fost și un permanent pericol pentru oastea regelui Ungariei, întrucât moșnenii, oameni liberi, și-ar fi apărat cu arma în mână așezările și posesiunile lor întinse pe sub așa numita “Oltenie de sub munte”. Asta pe de o parte, iar pe de altă parte este greu de crezut că ei și-ar fi incendiat satele și cu atât mai mult și-ar fi otrăvit făntănile, care la tot pasul acolo puteau fi lesne înlocuite cu sursa de apă potabilă permanentă a izvoarelor curgătoare. De aceea am susținut că drumul a fost pe undeva prin zona satelor de câmpie, unde aprovizionarea cu apă se face mai degrabă prin intermediul puțurilor cu apă, decăt prin izvoarele de apă curgătoare. Totodată acolo existau satele țăranilor aserviți domnului și potentaților țării, care aceștia întradevăr, fiind mari latifundiari, puteau să încendieze așezările respective și să-și retragă țăranii lor pe amplasamentele altor moșii deținute tot de ei în zonele dinspre munte. Cam așa poate fi limpede și din cele scrise de părintele arhimandrit: “Negocierile de pace, angajate de voievodul român au fost însoţite totodată şi de avertismentul unui pericol pe care regele şi oastea sa nu ar avea posibilitatea să-l înlăture dacă vor înainta mai departe. Constatând că nu i s-a opus nici o rezistenţă, regele a considerat că expediţia va fi o simplă „plimbare” şi refuză cu trufie oferta, intenţionând să ocupe toată Ţara Românească.” Rezistența nu s-a manifestat la zona de șes, iar expediția s-a considerat a fi o simplă plimbare, care nu ar mai fi fost deloc așa simpla pe drumul de sub munte, prin teritoriile moșnenilor, adică: “pe principala rută de comunicaţie ce străbătea Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor”, care lega vestul de estul regiunii pe traseul: Tismana – Târgu Jiu – Horezu – Bistriţa – Ocnele Mari”, un traseu dificil și sinuos după cum se constată chiar în epoca noastră, a vehiculelor cu motor, darămite în epoca medievală a tracțiunii animale. Articolul mai precizează: “Un document maghiar, din 7 aprilie 1331, menţionează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor”, iar regele amintea, în Diploma emisă la 22 noiembrie 1332, că lupta avusese loc „la ieşirea noastră de acolo”, însă nu se mai spune apoi nimic despre acel munte care sunt convins că în document avea o altă grafie, întrucât “român” și “maghiar” sunt termeni care au intrat în uzuanță mult mai tărziu, la secole distanță față de războiul de la anul 1330. Este importantă precizarea documentară pe care cu distinșă înțelegere o face părintele arhimandrit:”De asemenea, unii cercetătorii au înţeles corect că regele Carol a respectat în retragerea sa drumul pe care venise, fiind cel mai cunoscut ungurilor, însă au localizat bătălia undeva prin Gorj sau Mehedinţi. Aceste opinii contravin afirmaţiilor regale, potrivit cărora bătălia s-a dat „în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru,”, căci strategia îndeama la așa ceva, spre a economisi resursele și nu a folosi fară rost geniștii auxiliari pentru amenajarea căilor de transport, de aceea și eu am presupus că a fost utilizat unul din marile drumuri cunoscute, care și în vremurile noastre este aproape identic, venind de la Râmnicu Vălcea, trece apoi pe lăngă exploatărle de la ocnele de sare și coboară înspre șes pe la Drăgășani, spre Craiova și Turnu Severin, o mare parte din el fiind fostul drum al legiunilor romane, calea Alutana și Transalutana. Părinte arhimandrit mai subliniază cu acribie: “O Diplomă angevină (mai 1335) menţionează două ciocniri – „semel et secundo” – iar un act al Capitlului de Alba Iulia (martie 1331) izolează evenimentele, deci ar fi posibil ca momentele esenţiale ale confruntării să se fi petrecut în zilele de 9 şi 12 noiembrie, vineri şi luni.”, ceea ce ne arată clar că în acel defileu; Carol Robert de Anjou, împreună cu mulțimea sa de oști a stat prins fără a avea posiblitate de ieșire, dar totuși s-au petrecut și două confruntări, ceea ce indică un mare spațiu de manevră întins pe mult mai mulți kilomettri decăt s-a presupus de către alți cercetători. Pentru cei care încă nu au făcut-o vă invit să citiți articolul părintelui Veniamin Micle, unde sunt redate ample pasaje de cronică avănd o descriere plastică excepțională asupra amplorii confruntărilor. Iar acum la final subliniez încă un pasaj extrem de important semnalat tot de “Cărturarul de la Bistrița “: “Nu în ultimul rând, într-o Diplomă din 13 decembrie 1335, acordată lui Nicolae Radoslav, regele menţionează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani, şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”. Aici este dată clar explicația modului în care a putut scăpa angevinul napoletano-sicilian de origine normandă, regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, care a fugit prin spărtura creată în partea dreaptă a zidului de dușmani, o parte dreaptă care în scrierile cu caracter militar se numește “flancul drept” al armatei oponente, care pe câmpul de luptă are în față “flancul stâng” al propriei armate. Cu alte cuvinte, pe sensul de înaintare al celor din armata ungurească, pe drumul lor de revenire înspre regatul Ungariei, retragerea regelui angevin s-a petrecut prin o spărură în zidul dușmanilor, situată înspre partea stangă a lui, precum și a oștirilor sale, în mare parte căzute în luptă.

Reply

Ovidiu Mihail Stângă July 22, 2017 at 12:52 pm

Cu rugamintea de a-mi fi iertate micile scapări apărute în raspunsul precedent, ivite din ale dactilografiei pe tastatura computerului, factorul citcumstanțial fiind și fereastra ingustă în care se poate înscrie textul comentariilor de pe site, aș dori să mai revin cu niște precizări care sunt prilejuite de apariția recentă a unui articol pe aceiași temă, publicat la data de 27 mai 2017, sub semnătura celui numit pe bună dreptate, “cărturarul de la Bistrița”. Este vorba de părintele arhimandrit Veniamin Micle, reputat om de cultură și cercetător atât al domeniului religios, aparținând istoriei Bisericii Ortodoxe, cât și al fenomenului istoriei laice. Asupra căreia, iată, ne demonstrează o deosebită acribie prin atenta menționare și scoatere la lumină a surselor primare documentare despre războiul de la anul 1330, partea de confruntare ivită între Carol Robert de Anjou și cel numit de acesta „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum”. Articolul scris de părintele arhimandrit, este de dată mai recentă, fiind publicat ulterior celor scrise pe această pagină de site, articolul semnat de subsemnatul fiind publicat la data de 22 octombrie 2015. Cărturarul părinte arhimandrit, iată că vine cu multe amănunte în plus, care au menirea de a pune în lumină subiectul, care însă nu pare a se conforma chiar cu titlul respectivului aricol. Sunt convins că cele spuse în titlu, desigur că nu ar putea aparține lui Carol Robert de Anjou, de asemenea nici chiar părintelui arhimandrit, întrucât prin titlu și subtitlu stă scris un lucru care ar putea fi lesne făcut antedatat și nu are legătură cu acribia cărturarului:
“REGELE CAROL ROBERT DE ANJOU AL UNGARIEI
Localizează Posada în defileul Bistriţei.”
Nu doresc deloc să mai comentez titlul și subtitlul publicat la 27 mai 2017, așa cum distinsul domn Ardelean, la data de 3 iulie 2017, a comentat aici, în legătură cu titlul articolului scris de subsemnatul. Doar aș vrea să aduc oarecari clarificări pornind de la această reală bogăție de date documentare oferite de părintele arhimandrit.
Aș porni chiar de la, citez: “nici unul dintre documentele respective nu precizează decât foarte vag descrierea geografică a locului, fără nici o nominalizare toponimică.”. Ori poate să fie evident că locul defileului unde a fost amplasată capcana pentru oastea ungurească, nu a fost desemnat toponimic întrucât, mult mai probabil, nu existau așezări, sate sau localități, în locurile din zona respectivei „curse de șoareci” în care a fost prinsă muțimea de oșteni venită din regatul Ungariei. Ori chiar așa ar fi și logica oricărei campanii militare, să se evite așezările populate, căci acolo nu se por da decât lupte de “guerilla” și în niciun caz lupte de cavalerie, care prin lipsa spațiului de manevră nu sunt posibile prin astfel de sate. Apoi zona drumului mare al Mehedințiului străbate ținutul populat de moșnenii mehedințeni, gorjeni și vălceni, unde atât la ducere, cât și la întoarcere, nu numai că ar fi fost lesne de marcat traseul prin toponime, dar ar fi fost și un permanent pericol pentru oastea regelui Ungariei, întrucât moșnenii, oameni liberi, și-ar fi apărat cu arma în mână așezările și posesiunile lor întinse pe sub așa numita “Oltenie de sub munte”. Așa cum de altfel au și procedat în decursul istoriei, una din bătăliile celebre purtate în acea zonă fiind lupta de la Milostea, despre care se poate citi în revista “Magazin istoric” anul V nr. 9(54) SEPT 1971, cităm:” Capriciile puterii – …. în cursul anului 1548 importante figuri politice ca Staico stolnicul, fiul lui Vintilă vornicul din Cornățeni, marele logofăt Radu din Dragoiești și fratele său Pîrvul postelnicul au îngroșat rîndurile dușmanilor lui Mircea Ciobanul, trecînd munții în Transilvania. Era firesc în aceste condiții să se producă o nouă confruntare armată. Și ea a avut loc , într-adevăr, în același an – 1548. Boierii și-au unit iarași forțele, au strâns bani si au năimit vreo mie de mercenari secui, apoi, punându-se în sjujba unui tînăr pretendent, au pătruns in țară. Potrivnicii lui Mircea sperau că populația se va răzvrăti și îi va sprijini, dar se pare că lucrul acesta nu s-a întamplat. Mai mult chiar, Ostermayer (cronicar sas din Brașov) lasă să se înțeleagă că țăranii l-au susținut pe domn, iar dintre boierii pribegi <>. S-ar putea ca lupta să se fi dat lîngă satul Miloste, în județul Vîlcea.”
Asta pe de o parte, iar pe de altă parte, este greu de crezut că moșnenii care erau talpa țării și participau din plin la bogăția acesteia prin dările date către visteria domnească, ar fi fost în stare să purceadă la a își incendia propriile sate, dar cu atât mai mult e greu de admis că și-ar fi otrăvit făntănile. Nu este credibil un asemenea lucru, întrucăt pe drumul Mehedințiului, mai la tot pasul fântânile puteau fi lesne înlocuite acolo cu o sursă de apă potabilă permanentă, provenită de la izvoarele care erau mai la tot pasul la îndemână. Ori acestea având permanent apă proaspătă, curgătoare, nu mai puteau fi otrăvite ca niște făntăni cu apă stătătoare provenită din pânza freatică. De aceea am susținut și în articolul scris de mine, că drumul a fost pe undeva prin zona satelor de câmpie, unde aprovizionarea cu apă se face mai degrabă prin intermediul puțurilor cu apă, decăt prin izvoarele de apă curgătoare. Totodată acolo existau satele țăranilor aserviți Domniei și potentaților țării, care aceștia întradevăr, fiind mari latifundiari, puteau să încendieze așezările respective și să-și retragă țăranii lor pe amplasamentele altor moșii deținute tot de ei în zonele dinspre munte. Cam așa poate să reiasă limpede și din cele scrise de părintele arhimandrit: “Negocierile de pace, angajate de voievodul român au fost însoţite totodată şi de avertismentul unui pericol pe care regele şi oastea sa nu ar avea posibilitatea să-l înlăture dacă vor înainta mai departe. Constatând că nu i s-a opus nici o rezistenţă, regele a considerat că expediţia va fi o simplă „plimbare” şi refuză cu trufie oferta, intenţionând să ocupe toată Ţara Românească.” Rezistența nu s-a manifestat la zona de șes, iar expediția s-a considerat a fi o “simplă plimbare”, care nu ar mai fi fost deloc așa simplă pe drumul de sub munte, prin teritoriile moșnenilor, adică: “pe principala rută de comunicaţie ce străbătea Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor”, care lega vestul de estul regiunii pe traseul: Tismana – Târgu Jiu – Horezu – Bistriţa – Ocnele Mari”. Acest traseu este dificil și sinuos, după cum oricine poate constata chiar în epoca noastră, a vehiculelor cu motor, dară-mi-te în epoca medievală bazată pe tracțiunea animală. Cărturarul arhimandrit veniamin Micle mai precizează: “Un document maghiar, din 7 aprilie 1331, menţionează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor”, iar regele amintea, în Diploma emisă la 22 noiembrie 1332, că lupta avusese loc „la ieşirea noastră de acolo”. Mai apoi însă în textul articolului nu se mai spune nimic despre acel munte, care sunt convins că în document avea o altă grafie, întrucât “român” și “maghiar” sunt termeni care au intrat în uzuanță mult mai tărziu, la secole distanță față de războiul de la anul 1330. Însă muntele care poartă numele lui Basarab există și acea muchie montană este situată pe partea cu mănăstirea Cozia Veche, iar peste apa Oltului, pe partea cu mănăstirea Turnu, față în față cu muchia Basarab, la intrarea în defileul sinuos al Oltului, se află muchia numită Teofil, pe o distanță de mai mulți kilometri, până la Brezoi, calea șerpuind cotit printre crestele povârnite ale munților inaccesibili.
Este importantă și o altă precizare documentară, pe care cu distinsă înțelegere o aduce la lumină părintele arhimandrit:”De asemenea, unii cercetători au înţeles corect că regele Carol a respectat în retragerea sa drumul pe care venise, fiind cel mai cunoscut ungurilor, însă au localizat bătălia undeva prin Gorj sau Mehedinţi. Aceste opinii contravin afirmaţiilor regale, potrivit cărora bătălia s-a dat „în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru,”. Desigur că principiile de strategie îndeama la așa ceva, spre a economisi resursele și a nu mai folosi fără rost corvoadele geniștilor auxiliari, a căror misiune era și aceea de amenajare a căilor de transport pentru deplasarea întregului convoi al armatei, împreună cu mașinăriile de război, bucătăriile mobile, corturi pentru asistență medicală de urgență în campania militară etc. De aceea și eu am presupus că a fost utilizat unul din marile drumuri cunoscute, care și în vremurile noastre este aproape identic, venind de la Râmnicu Vălcea, trecând apoi pe lăngă exploatărle de la ocnele de sare de lângă Ocnița și Ocnele Mari, coborând apoi înspre șes, pe la Drăgășani, de unde se desparte, o ramură mergănd spre Slatina, alta spre Craiova și Turnu Severin. O mare parte din acea cale a fost folosită în antichitate de legiunile împăraților romani, fiind cunoscutele căi, Alutana și Transalutana. Părinte arhimandrit mai apoi iarăși subliniază cu desăvârșită acribie: “O Diplomă angevină (mai 1335) menţionează două ciocniri – „semel et secundo” – iar un act al Capitlului de Alba Iulia (martie 1331) izolează evenimentele, deci ar fi posibil ca momentele esenţiale ale confruntării să se fi petrecut în zilele de 9 şi 12 noiembrie, vineri şi luni.”. Am subliniat acest lucru deoarece ni se arată clar că în acel defileu, regele Carol Robert de Anjou, împreună cu mulțimea sa de oști, a stat prins mai multe zile, fără a avea posiblitate de ieșire, dar în acel interval de timp, totuși s-au petrecut și două confruntări. Faptul este de natură a indica un mare spațiu de manevră pentru o astfel de capcană, întinsă pe mult mai mulți kilometri decăt s-a presupus până acum, de către alți cercetători, mai puțin atenți decât cercetătorul arhimandrit.
Iar acum la final subliniez încă un pasaj extrem de important semnalat tot de “Cărturarul de la Bistrița“, părintele arhimandrit Veniamin Micle: “Nu în ultimul rând, într-o Diplomă din 13 decembrie 1335, acordată lui Nicolae Radoslav, regele menţionează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani, şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”.
Aici ne este dată în clar explicația modului prin care a putut scăpa angevinul napoletano-sicilian, de origine normandă, regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, care a luat-o la sănătoasa fugind deghizat în veșminte de paj, prin o spărtură creată în partea dreaptă a zidului de dușmani. O astfel de parte dreaptă, în scrierile cu caracter militar, se numește “flancul drept” al armatei oponente, care pe câmpul de luptă are în față “flancul stâng” al propriei armate. Cu alte cuvinte, pe sensul de înaintare al celor din armata ungurească, pe drumul lor de revenire înspre regatul Ungariei, retragerea regelui angevin s-a petrecut prin o spărură în zidul dușmanilor, situată înspre partea stangă a lui, precum și a oștirilor sale, din care o mare parte nu la mai putut urma, fiind căzute acolo, pe câmpul de luptă.

Reply

ARDELEAN ALEXANDRU July 27, 2017 at 10:41 am

Stimate domn,
Se pare că nu ați fost atent. Termenul incriminat este ,,Transalpinum,, și nicidecum ,,terra,,. L-ați folosit în titlul articolului. Eu vă spuneam că traducerea nefericită pe care ați dat-o acestui termen și anume ,,de peste ambii versanți montani,, , este falsă. Deoarece acest ,,trans,, se traduce aici cu ,,dincolo,, , ,,de peste,, iar ,,alpinum,, se referă la munți, masive muntoase.
Există un corpus de documente interne ale cancelariei regale, emanate înte anii 1324-1365 și în toate, termenul, fie sub forma adjectivală a voievodului (Transalpinus), fie ca specificare geografică a țării (Transalpina) are același înțeles și nu cel tradus de dvs.
Vedeți mai jos și părerea altora:
Pentru termenii ,,trans,, , transalpinum,, ,,transalpina,,:

Traducerea din latină în engleză în New Latin Dictionary:
,,trans – beyond; Ca exemplu figurează chiar termenul incriminat: ,,transalpinus,, [1]

N. Iorga: „Din transilvană cum fusese, ea (Ţara Românească) a devenit transalpină, ţară situată dincolo de creste.,, [2]

S. Iosipescu: (traducerea documentului din 7 aprilie 1331) […] ,,specialiter in presenti exereitu domini Karoli Dei gratiaa serenissimi regis Hungarie, dum idem dominus rex basset pereussus et convictus per Bazarab woivodam Transalpem Olacorum,,
(,,mai cu seamă în oștirea de acum a domnului Carol, din mila lui Dumnezeu prea strălucitul rege al Ungariel, în vreme ce același domn rege a fost lovit și dovedit de voevodul Basarab în curmezișul muntelui românilor,,)
În notă: Traducerea ține seama de verbul de mișcare și de cazul acuzativ al substantivului determinat prin prepoziția ,,trans” ; nu se exclude, desigur, interpretarea ,,peste”, ,,dincolo de”, ,,de partea cealaltă” a muntelui românilor. [3]

V. Maciu: ,,Carol Robert scrie în 1332 că a fost atacat de către <>, amintind într-un alt document din același an <> […]. E a doua oară când apare, în afară de Transalpinus, și numele <>, adică țara de dincolo de munți. [4]

M. Rusnac: ,,Documentele latine din acea epocă numeau voievodatul românesc „Terra Transalpina”, adică „ţara de dincolo de munţi” faţă de reşedinţa regelui maghiar sau a papei, care le emiteau.,, [5]

DEX on-line:
TRANS – Element de compunere însemnând „dincolo”, „peste”, care servește la formarea unor adjective, a unor substantive și a unor verbe. – Din lat. trans, fr. trans-. [6]

Pentru termenul ,,Transilvania,,:

Dicționarul leParisien:
Toponimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, este atestat din anul 1075 („terra ultra silvam”), drept nume compus din ultra („peste”, „dincolo”) și silva („pădure”) și înseamnă “teritoriul de dincolo de pădure”. La începutul secolului al XII-lea teritoriul era menționat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”).
În cronica Gesta Hungarorum de la sfârșitul secolului al XII-lea a notarului regal P., zis Anonymus, este menționat de asemeni sinonimul redat în textul latin („terra ultra silvam” sau „transsilvanae”) prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara modernă erdő elve și înseamnă “teritoriul de dincolo de pădure”. [7]

B. P. Hașdeu: ,, Pentru că latinitatea, fiind în evul mediu limba oficială a Europei întregi, căuta într-adins a se pleca după convenința generalității popoarelor, iar nu a unui singur. German, slav, ungur, latin, nimeni nu putea intra în Ardeal fără a da peste codri, cari blăneau cu prisos hotarele din jur în jur. Pentru toți era țară-de-peste-codri.,, [8].
La întrebările dv: ,,… față de cine, de ce punct de raportare ar fi legat acest înțeles?,, , vă răspund foarte simplu: față de emitent.

Pentru o tratare mai amănunțită a acestor denumiri istorice, vezi în bibliografie lucrările: [9], [10], [11], [12].

În legătură cu numele modern ,,Transalpina,, (șoseaua), aici termenul ,,trans,, are înțelesul de ,,traversare,, (lat. ,,Transversus,,), ca și în cuvintele: transatlantic, transsiberian, transoceanic, etc.
Deocamdată atât.
Cu stimă,

[1] Ch.T. Lewis, Ch. Short, A New Latin Dictionary, Oxford, 1891, pp.1887-1888.
[2] N. Iorga – Sîrbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în evul mediu, în Studii asupra evului mediu românesc, ed. îngrijită de Ş. Papacostea, Bucureşti, 1984, pp. 60-61.
[3] Iosipescu, S. – Despre unele controverse ale istoriei medievale românești (sec XIV), Revista de istorie, tom 32, nr.10, oct.1979, pp. 1959-1978.
[4] Maciu, V. – Semnificația denumirii statelor istorice române, Revista de istorie, Tom 28, nr.9, 1975 , pp. 1301- 1332.
[5] Rusnac, M. – Originea numelui Basarabia (1386 – 1812)
http://istoria.md/articol/436/Originea_numelui_Basarabia
[6] http://www.dex.ro/trans
[7] http://dictionnaire.sensagent.leparisien.fr/Transilvania/ro-ro/
[8] Hașdeu, B. P. – Istoria critică a Românilor, ediție îngrijită de G. Brâncuș, Ed.Universitas, p. 137.
[9] DOCUMENTA ROMANIAE HISTORICA D – Relaţii între Ţările Române, vol I (1222-1456), Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1977, pp. 39-79.
[10] Coman, M. – Putere şi teritoriu: Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Ed. Polirom, Iaşi, 2013.
[11] Armbruster, A. – Terminologia politico-geografică și etnică a țărilor române în epoca constituirilor statale, în vol. Constituirea statelor feudale românești, Institutul de istorie ,,Nicolaie Iorga,, Ed, Academiei R.S.R., 1980, pp. 251-260
[12] Pascu, Șt. – Istoria României, vol II, Ed.Academiei, București

Reply

Ovidiu Mihail Stângă July 30, 2017 at 3:44 pm

Mulțumim domnului Ardelean pentru revenirea cu un text amplu, prin care a adus nenumărate și pedante precizări asupra termenului Transalpinum, pe care déjà îl mai amintise în secțiunea comentariilor aferente articolului scris de subsemnatul. Din păcate, chiar din debutul stufos al explicării unui singur termen, pare a se manifesta încăpățânarea de a se susține că ar fi vorba despre un termen așa zis “încriminat”. Cum aici nu este însă desfășurarea unei ședințe prin care asesorul popular să “încrimineze” sau să “înfiereze” membrii de partid – oile rătăcite, care nu țin pasul cu secretarul general și “prețioasele sale indicații și învătături izvorâte din lumina congreselor partidului comunist”, am să mă limitez la a spune că ceea ce am scris este opinia mea, este un drept personal, pe care consider că l-am argumentat așa cum am putut, și în raspunsul anterior alocat comentariului respectiv, precum și în materialul scris publicat sub titlul comentat sub prezumția de “încriminare”.
La asta mai adaug totuși o rugaminte, aceea de a-mi fi iertate micile scapări apărute în raspunsul precedent, ivite doar ca urmare a dactilografierii pe tastatura computerului. Dar și în privința asta domnul Ardelean poate avea altă opinie, chiar dacă eu susțin că factorul citcumstanțial provine și de la lucrul pe text, în o fereastră ingustă, pusă la dispoziție spre a se înscrie textul comentariilor pe site.
Așa că ținând cont de sfaturile lui Eminescu și Russo, de această dată am procedat ca domnul Ardelean. Si astfel nu am mai scris direct în ferestruica respectivă, ci pe un MicrosoftWard.doc.
“Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari.
EMINESCU, O. I 134.“
“Dacă este ca neamul romîn să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pămîntului, unde stau ascunse încă și formele și stilul. RUSSO, S. 36.”
Așadar am făcut copy-paste pe internet, dar și peste textul de raspuns al d-lui Ardelean, voilà:
“DEX on-line:
TRANS – Element de compunere însemnând „dincolo”, „peste”, care servește la formarea unor adjective, a unor substantive și a unor verbe. – Din lat. trans, fr. trans-. “
“La întrebările dv: ,,… față de cine, de ce punct de raportare ar fi legat acest înțeles?,, , vă răspund foarte simplu: față de emitent.”
Păi dacă tot folosiți Dex on-line, stimate domn, vă sugerez să fiți mai atent altă dată. Da, da, chiar dvs. Că poate așa veți reuși să observați că în DEX sunt menționate mai multe variante, nu doar una singură. Acum nu mă preocupă din ce cauză ați ales doar o singură variantă, pentru că ar fi déjà un truism, de aceea mă va preocupa mai mult să traduc în limba română și ceea ce spune mai departe tot DEX-ul, în variantele în care se vorbește despre transatlantic și transiberian. Adică peste Siberia, sau peste Atlantic, rute care sunt de la o margine la cealaltă, sau care leagă ambele maluri ale oceanului, ceea ce nu pare a fi în concordanță cu viziunea dvs., pentru că nu ați luat în calcul și aceste aspecte, precum nici pe acela al emitentului de documente provenite de la Buda, din pustă scriindu-se despre o anume “Ultrasilvae” sau “Transsylvania”, ori chiar “Transalpinum”:
Dex- online https://dexonline.ro/definitie/trans
“trans- – Pref. care adaugă unor cuvinte sensul de „pe cealaltă parte”. Lat. trans; numai în cuvinte neol. împrumutate din fr.
sursa: DER (1958-1966)
trans- (lat. trans, dincolo, peste), prefix care înseamnă „dincolo, peste”: transalpin, transrenan (dincolo de Alpĭ, de Rin), vapor transatlántic, calea ferată transiberiană (vapor care străbate Atlanticu, cale ferată care străbate Siberia). V. stră-, cis-, ultra-.
sursa: Scriban (1939)” și așa mai departe, că sunt mai multe variante……..
În afară de acestea aș mai sugera să citiți cu atenție și alt articol apărut tot pe tema războiului de la 1330, publicat la data de 27 mai 2017, sub semnătura celui numit “cărturarul de la Bistrița”. Este vorba de părintele arhimandrit Veniamin Micle, reputat om de cultură și cercetător, atât al domeniului religios, aparținând istoriei Bisericii Ortodoxe, cât și al fenomenelor care țin de istoria laică.
Acolo veți vedea la lucru o demonstrație de deosebită acribie și atentă menționare prin scoaterea la lumină a surselor primare documentare, care conțin informații despre acea parte a războiului de la anul 1330, care după luna septembrie a anului respectiv, a dus la confruntarea lui Carol Robert de Anjou, cu cel numit de acesta: „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum”.
Noul articol scris de părintele arhimandrit, având o dată de publicare mai recentă, desigur că este apărut ulterior celor scrise pe această pagină de site.
Reamintesc faptul că articolul scris de subsemnatul s-a publicat la data de 22 octombrie 2015, ori iată, la circa doi ani diferență, părintele arhimandrit ne aduce și mai multe amănunte. Ele au și menirea de a pune în lumină subiectul cercetărilor noastre, fapt pentru care vă sugerez să nu cumva să comentați și titlul respectivului aricol. Asta pentru simplu motiv că nu e loc de pedanterii, fiindcă suntem cu toții convinși că cele spuse în titlu, desigur că nu ar putea aparține lui Carol Robert de Anjou. Cum de asemenea nu are cum să aparțină nici cărturarului părinte arhimandrit, căci titlul și subtitlul au o antedatare, desigur din eroare tipografică, zicându-se așa:
“REGELE CAROL ROBERT DE ANJOU AL UNGARIEI
Localizează Posada în defileul Bistriţei.”
De aceea trec lejer peste asemenea aspect neconcludent căci mult mai folositor nouă este să citez următoarele: “nici unul dintre documentele respective nu precizează decât foarte vag descrierea geografică a locului, fără nici o nominalizare toponimică.”.
Desigur că asta e de domeniul evidențelor, locul defileului unde a fost amplasată capcana pentru oastea ungurească, în epocă medievală nu a fost desemnat toponimic.
Dar asta poate fi pentru simplul motiv că acolo nu existau așezări, sate sau localități, care să fie puse în pericol la trecerea marii oștiri condusă de chiar regale regatului Ungaria. Locurile din zona respectivei „curse de șoareci” chiar erau de dorit a fi fost așa, după cum apare în logica oricărei campanii militare. Ambele armate evitau așezările populate, căci nu se pot purta bătălii acolo, ci numai hărțuieli ale istovitoarelor lupte de “guerilla”, în care în niciun fel nu se putea desfășura armata de cavaleri, prin lipsa spațiului de manevră. Era imposibil să se înainteze prin astfel de sate, căci de asemenea, părintele arhimandrit ne reamintește de mutitudinea călăreților cumani, de cavalerie ușoară, ca și de floarea nobilimii, care forma cavaleria grea, nenumărați fiind cei care au căzut în luptele date în campul deschis, la ieșirea din infernal trecătorii montane.
Cam așa poate să reiasă din cele citate de părintele arhimandrit: “Negocierile de pace, angajate de voievodul român au fost însoţite totodată şi de avertismentul unui pericol pe care regele şi oastea sa nu ar avea posibilitatea să-l înlăture dacă vor înainta mai departe. Constatând că nu i s-a opus nici o rezistenţă, regele a considerat că expediţia va fi o simplă „plimbare” şi refuză cu trufie oferta, intenţionând să ocupe toată Ţara Românească.”
Personal consider că rezistența nu s-a manifestat la zona de șes, iar expediția s-a considerat a fi o “simplă plimbare”, care nu ar mai fi fost deloc așa simplă pe drumul de sub munte, prin teritoriile moșnenilor, adică: “pe principala rută de comunicaţie ce străbătea Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor”, care lega vestul de estul regiunii pe traseul: Tismana – Târgu Jiu – Horezu – Bistriţa – Ocnele Mari”. Acest traseu este dificil și sinuos, după cum oricine poate constata chiar în epoca noastră, a vehiculelor cu motor, dară-mi-te în epoca medievală bazată pe tracțiunea animală.
Cărturarul arhimandrit veniamin Micle, precizează mai departe: “Un document maghiar, din 7 aprilie 1331, menţionează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor”, iar regele amintea, în Diploma emisă la 22 noiembrie 1332, că lupta avusese loc „la ieşirea noastră de acolo”.
După cum am constatat cu regret, mai apoi în textul articolului nu se mai spune nimic despre acel munte, care sunt convins că în document avea o altă grafie, întrucât “român” și “maghiar” sunt termeni care au intrat în uzuanță mult mai tărziu, la secole distanță față de războiul de la anul 1330. Totuși făcând dese călătorii în zonă, am constatat că există un munte care poartă numele valahului Basarab, fiind o muchie montană situată pe partea cu mănăstirea Cozia Veche, pe partea opusă, peste apa Oltului, deci transalutan, pe partea cu mănăstirea Turnu, față în față cu muchia Basarab, se află muchia numită Teofil. Ea este chiar la intrarea în defileul sinuos al Oltului, care de acolo, pe o distanță de mai mulți kilometri, până la Brezoi, are o cale șerpuind sinuos printre crestele povârnite străjuite de munți inaccesibili, cunoscuți părintelui arhimandrit.
Apoi e cunoscut faptul că zona drumului mare al Mehedințiului străbate ținutul populat de moșnenii mehedințeni, gorjeni și vălceni, unde atât la ducere, cât și la întoarcere, nu numai că ar fi fost lesne de marcat traseul prin toponime, dar ar fi fost și un permanent pericol pentru oastea regelui Ungariei. Așa cum și bizantinii aminteau despre rebelii valahi, care nu aveau altă lege decât Legea Pământului – Jus Vachicum, și moșnenii de la 1330, ca oameni liberi, și-ar fi apărat cu arma în mână așezările și posesiunile lor întinse pe sub așa numita “Oltenie de sub munte”. După cum de altfel au și procedat în decursul istoriei, una din bătăliile purtate pe acolo, fiind așa numita luptă de la Milostea, despre care se poate citi în revista “Magazin istoric” anul V nr. 9(54) SEPT 1971, din care cităm:” Capriciile puterii – …. în cursul anului 1548 importante figuri politice ca Staico stolnicul, fiul lui Vintilă vornicul din Cornățeni, marele logofăt Radu din Dragoiești și fratele său Pîrvul postelnicul au îngroșat rîndurile dușmanilor lui Mircea Ciobanul, trecînd munții în Transilvania. Era firesc în aceste condiții să se producă o nouă confruntare armată. Și ea a avut loc , într-adevăr, în același an – 1548. Boierii și-au unit iarași forțele, au strâns bani si au năimit vreo mie de mercenari secui, apoi, punându-se în sjujba unui tînăr pretendent, au pătruns in țară. Potrivnicii lui Mircea sperau că populația se va răzvrăti și îi va sprijini, dar se pare că lucrul acesta nu s-a întamplat. Mai mult chiar, Ostermayer (cronicar sas din Brașov) lasă să se înțeleagă că țăranii l-au susținut pe domn, iar dintre boierii pribegi <>. S-ar putea ca lupta să se fi dat lîngă satul Miloste, în județul Vîlcea.”
Dar nu numai că regale Carol Robert de Anjou, ar fi avut de suferit de pe urma moșnenilor, oameni ai locului, dar așa cum amintește un hrisov emis de domnitorul Mihnea Turcitul la anul 1587, se menționează că în anii anteriori lui Mihnea, un boier autohton, marele Ban al Craiovei, a fost atacat acolo, fiind menționate și nişte sate, printre care și Baia de Fier. Deci din satele respective s-au ridicat moșnenii, care au atacat şi au jefuit caravana banului Dobromir, pe când acela, însoțit de slujitorii care-I vegheau agoniseala, a încercat să fugă peste munţi, în Transilvania,
Asta pe de o parte, iar pe de altă parte, este greu de crezut că moșnenii – talpa țării, care participau din plin la bogăția acesteia prin dările date către visteria domnească, ar fi fost în stare să-și incendieze propriile sate, dar cu atât mai mult e greu de admis că și-ar fi otrăvit făntănile. Nu poate fi credibil un asemenea lucru, întrucăt pe drumul Mehedințiului, fântânile puteau fi lesne înlocuite cu o sursă de apă potabilă permanentă, provenită de la izvoarele care erau la îndemână mai la tot pasul. Ori acestea având permanent apă curgătoare, proaspătă, nu mai puteau fi otrăvite ca niște făntăni cu apa stătătoare, provenită din pânza freatică subterană. De aceea am susținut și în articolul scris de mine, că drumul a fost pe undeva pe la satele de câmpie, unde aprovizionarea cu apă se face mai degrabă prin intermediul puțurilor cu apă, și nu prin izvoarele de apă curgătoare. Totodată acolo se cunoaște că întotdeauna au existat satele țăranilor aserviți Domniei și potentaților țării. Asupra lor aveau drepturi de necontestat doar acei mari latifundiari, numai domnitorul și aceștia, întradevăr puteau să ordone a fi incendiate așezările respective, să fie otrăvite fântânile, ca apoi fiecare să-și retragă țăranii săi, de la șes la munte, pe amplasamentele altor moșii deținute tot de acei mari latifundiari.
Este importantă și o altă precizare documentară, pe care cu distinsă înțelegere o aduce la lumină părintele arhimandrit:”De asemenea, unii cercetători au înţeles corect că regele Carol a respectat în retragerea sa drumul pe care venise, fiind cel mai cunoscut ungurilor, însă au localizat bătălia undeva prin Gorj sau Mehedinţi. Aceste opinii contravin afirmaţiilor regale, potrivit cărora bătălia s-a dat „în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru,”.
Desigur că în orice epocă principiile de strategie îndeama la așa ceva, spre a economisi resursele și a nu mai folosi fără rost corvoadele geniștilor auxiliari, a căror misiune era și aceea de amenajare a căilor de transport pentru deplasarea întregului convoi al armatei, împreună cu mașinăriile de război, bucătăriile mobile, corturi pentru asistență medicală de urgență în campania militară etc.
Pe asemenea considerente și subsemnatul am presupus a fi fost utilizat unul din marile drumuri cunoscute, care și în vremurile noastre este aproape identic, venind de la Râmnicu Vălcea, trecând apoi pe lăngă exploatărle de la ocnele de sare de lângă Ocnița și Ocnele Mari, coborând apoi înspre șes, pe la Drăgășani, de unde se desparte, o ramură merge spre Slatina, alta spre Craiova și Turnu Severin. O mare parte din acea cale a fost folosită în antichitate de legiunile împăraților romani, find cunoscutele căi ale romanilor, Via Alutana și Transalutana.
O altă subliniere a părintelui arhimandrit este aceea că: “O Diplomă angevină (mai 1335) menţionează două ciocniri – „semel et secundo” – iar un act al Capitlului de Alba Iulia (martie 1331) izolează evenimentele, deci ar fi posibil ca momentele esenţiale ale confruntării să se fi petrecut în zilele de 9 şi 12 noiembrie, vineri şi luni.”.
Accentuez și eu acest lucru, deoarece acolo ni se arată clar că în defileu, regele Carol Robert de Anjou, împreună cu mulțimea sa de oști, a fost prins fără scăpare, pe durata a mai multor zile, când fără a avea posiblitate de ieșire, totuși în acel interval de timp s-au petrecut și două confruntări majore între cele două oștiri. Faptul este de natură a indica existența unui mare spațiu de manevră în o astfel de capcană, care era întinsă pe mult mai mulți kilometri decât s-a presupus până acum, desigur, doar de cercetătorii mai puțin atenți decât cercetătorul părinte arhimandrit.
Se cuvine ca la final să mai subliniez încă un pasaj extrem de important, semnalat tot de “Cărturarul de la Bistrița“, părintele arhimandrit Veniamin Micle, pasaj despre care nu am avut cunoștință, fiind deasemenea rar menționat până acum: “Nu în ultimul rând, într-o Diplomă din 13 decembrie 1335, acordată lui Nicolae Radoslav, regele menţionează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani, şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”.
Aici ne este dată în mod foarte clar explicația felului în care a putut scăpa din capcană acel angevin napoletano-sicilian de origine normandă, regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, care deghizat în veșminte de paj, a luat-o la sănătoasa fugind prin o spărtură creată în partea dreaptă a zidului de dușmani. O astfel de “parte dreaptă”, în scrierile cu caracter militar, se numește “flancul drept” al armatei oponente.
Adică pe câmpul de luptă, “zidul de dușmani” format din armata oponentă, are în fața “flancului său drept” un “flanc stâng” al propriei armate. Cu alte cuvinte, pe sensul de înaintare al celor din armata ungurească, pe drumul lor de revenire înspre regatul Ungariei, retragerea regelui angevin s-a petrecut prin o spărtură în dreapta flancului armatei dușmanilor, situată înspre partea stangă a armatei ungurești, a oștirilor lui Carol Robert de Anjou, din care o mare parte nu l-a mai putut urma în fuga sa, deoarece în mare parte au pierit acolo, pe câmpul de luptă.

Reply

Ovidiu Mihail Stângă July 31, 2017 at 11:19 am

Mulțumim domnului Ardelean pentru revenirea cu un text amplu, prin care a adus nenumărate și pedante precizări asupra termenului Transalpinum, pe care déjà îl mai amintise în secțiunea comentariilor aferente articolului scris de subsemnatul. Din păcate, chiar din debutul stufos al explicării unui singur termen, pare a se manifesta încăpățânarea de a se susține că ar fi vorba despre un termen așa zis “încriminat”. Cum aici nu este însă desfășurarea unei ședințe prin care asesorul popular să “încrimineze” sau să “înfiereze” membrii de partid – oile rătăcite, care nu țin pasul cu secretarul general și “prețioasele sale indicații și învătături izvorâte din lumina congreselor partidului comunist”, am să mă limitez la a spune că ceea ce am scris este opinia mea, este un drept personal, pe care consider că l-am argumentat așa cum am putut, și în raspunsul anterior alocat comentariului respectiv, precum și în materialul scris publicat sub titlul comentat sub prezumția de “încriminare”.
La asta mai adaug totuși o rugaminte, aceea de a-mi fi iertate micile scapări apărute în raspunsul precedent, ivite doar ca urmare a dactilografierii pe tastatura computerului. Dar și în privința asta domnul Ardelean poate avea altă opinie, chiar dacă eu susțin că factorul citcumstanțial provine și de la lucrul pe text, în o fereastră ingustă, pusă la dispoziție spre a se înscrie textul comentariilor pe site.
Așa că ținând cont de sfaturile lui Eminescu și Russo, de această dată am procedat ca domnul Ardelean. Si astfel nu am mai scris direct în ferestruica respectivă, ci pe un MicrosoftWard.doc.
“Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari.
EMINESCU, O. I 134.“
“Dacă este ca neamul romîn să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pămîntului, unde stau ascunse încă și formele și stilul.
RUSSO, S. 36.”
Așadar am făcut copy-paste pe internet, dar și peste textul de raspuns al d-lui Ardelean, și voilà:
“DEX on-line:
TRANS – Element de compunere însemnând „dincolo”, „peste”, care servește la formarea unor adjective, a unor substantive și a unor verbe. – Din lat. trans, fr. trans-. “
“La întrebările dv: ,,… față de cine, de ce punct de raportare ar fi legat acest înțeles?,, , vă răspund foarte simplu: față de emitent.”
Păi dacă tot folosiți Dex on-line, stimate domn, vă sugerez să fiți mai atent altă dată. Da, da, chiar dvs. Că poate așa veți reuși să observați că în DEX sunt menționate mai multe variante, nu doar una singură. Acum nu mă preocupă din ce cauză ați ales doar o singură variantă care se aplică numai neologismelor împrumutate din limba franceză, pentru că ar fi déjà un truism. Nici nu pierd vremea să explic de ce este anacronic ceea ce citați de la M. Rusnac: ,,Documentele latine din acea epocă numeau voievodatul românesc „Terra Transalpina”, adică „ţara de dincolo de munţi” faţă de reşedinţa regelui maghiar sau a papei, care le emiteau.,,”. Cred că am tot zis despre raportarea la repere, care oricum sunt flagrant încalcate atâta timp cât se vorbește despre un „rege maghiar” din vremea lui angevinului Carol Robert de Anjou, fiind uitat și faptul că în aceea epocă papalitatea avea două scaune, la Roma și la Avignon, alții fiind “Alpes”, munții care puteau de acolo a fi priviți. De aceea mă va preocupa mai mult să traduc în limba română și ceea ce spune mai departe tot DEX-ul, în variantele amintite de dvs., în treacăt, adică acelea în care se vorbește despre transatlantic și transiberian. Altfel zis, peste Siberia, sau peste Atlantic, rute care sunt de la o margine la cealaltă, sau care leagă ambele maluri ale oceanului, ceea ce nu pare a fi în concordanță cu viziunea dvs., pentru că în afară de traversare, nu ați luat în calcul și aceste aspecte. Precum nici pe acela al emitentului de documente provenite de la Buda, din pustă, sau de la Roma, sau de la Avignon, scriindu-se despre o anume “Ultrasilvae”, “Partes Transsylvana – Transsilvanae”, ori chiar încriminatul de dvs., “Transalpinum”:
Dex- online https://dexonline.ro/definitie/trans
“trans- – Pref. care adaugă unor cuvinte sensul de „pe cealaltă parte”. Lat. trans; numai în cuvinte neol. împrumutate din fr.
sursa: DER (1958-1966)
trans- (lat. trans, dincolo, peste), prefix care înseamnă „dincolo, peste”: transalpin, transrenan (dincolo de Alpĭ, de Rin), vapor transatlántic, calea ferată transiberiană (vapor care străbate Atlanticu, cale ferată care străbate Siberia). V. stră-, cis-, ultra-.
sursa: Scriban (1939)” și așa mai departe, că sunt mai multe variante……..
În afară de acestea aș mai sugera să citiți cu atenție și alt articol apărut tot pe tema războiului de la 1330, publicat la data de 27 mai 2017, sub semnătura celui numit “cărturarul de la Bistrița”. Este vorba de părintele arhimandrit Veniamin Micle, reputat om de cultură și cercetător, atât al domeniului religios, aparținând istoriei Bisericii Ortodoxe, cât și al fenomenelor care țin de istoria laică.
Acolo veți vedea la lucru o demonstrație de deosebită acribie și atentă menționare prin scoaterea la lumină a surselor primare documentare, care conțin informații despre acea parte a războiului de la anul 1330, care după luna septembrie a anului respectiv, a dus la confruntarea lui Carol Robert de Anjou, cu cel numit de acesta: „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum”.
Noul articol scris de părintele arhimandrit, având o dată de publicare mai recentă, desigur că este apărut ulterior celor scrise pe această pagină de site, dar totuși vă reamintesc faptul că articolul scris de subsemnatul s-a publicat la data de 22 octombrie 2015, ori iată, la circa doi ani diferență, părintele arhimandrit ne aduce și mai multe amănunte care au și menirea de a pune în lumină subiectul cercetărilor noastre. Fapt pentru care vă sugerez să nu cumva să comentați și titlul respectivului articol, da, asta pentru simplu motiv că cercetarea reală nu are loc și pentru pedanterii, fiindcă suntem cu toții convinși că cele spuse în titlu, desigur că nu ar putea aparține lui Carol Robert de Anjou. Cum de asemenea nu are cum să aparțină nici cărturarului părinte arhimandrit, căci titlul și subtitlul au o antedatare, desigur din eroare tipografică, zicându-se așa:
“REGELE CAROL ROBERT DE ANJOU AL UNGARIEI
Localizează Posada în defileul Bistriţei.”
De aceea trec lejer peste asemenea aspect neconcludent căci mult mai folositor nouă este să citez următoarele: “nici unul dintre documentele respective nu precizează decât foarte vag descrierea geografică a locului, fără nici o nominalizare toponimică.”.
Desigur că așa ceva este de domeniul evidențelor, locul defileului unde a fost amplasată capcana pentru oastea ungurească, în epocă medievală nu a fost desemnat toponimic niciodată.
Dar asta poate fi pentru simplul motiv că acolo nu existau așezări, sate sau localități, care să fie puse în pericol la trecerea marii oștiri condusă de chiar regale regatului Ungaria. Locurile din zona respectivei „curse de șoareci” chiar erau de dorit a fi fost așa, după cum apare în logica oricărei campanii militare. Ambele armate evitau așezările populate, căci nu se pot purta bătălii acolo, ci numai hărțuieli ale istovitoarelor lupte de “guerilla”, în care în niciun fel nu se putea desfășura armata de cavaleri, prin lipsa spațiului de manevră. Era imposibil să se înainteze prin astfel de sate, căci de asemenea, părintele arhimandrit ne reamintește de multitudinea călăreților cumani, cavaleria ușoară, ca și de floarea nobilimii, care forma cavaleria grea, nenumărați fiind cei care au căzut în luptele date în campul deschis, la ieșirea din infernul trecătorii montane.
Cam așa poate să reiasă din cele citate de părintele arhimandrit: “Negocierile de pace, angajate de voievodul român au fost însoţite totodată şi de avertismentul unui pericol pe care regele şi oastea sa nu ar avea posibilitatea să-l înlăture dacă vor înainta mai departe. Constatând că nu i s-a opus nici o rezistenţă, regele a considerat că expediţia va fi o simplă „plimbare” şi refuză cu trufie oferta, intenţionând să ocupe toată Ţara Românească.”
Personal consider că rezistența nu s-a manifestat la zona de șes, iar expediția s-a considerat a fi o “simplă plimbare”, care nu ar mai fi fost deloc așa simplă pe drumul de sub munte, prin teritoriile moșnenilor, adică: “pe principala rută de comunicaţie ce străbătea Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor”, care lega vestul de estul regiunii pe traseul: Tismana – Târgu Jiu – Horezu – Bistriţa – Ocnele Mari”. Acest traseu este dificil și sinuos, după cum oricine poate constata chiar în epoca noastră, a vehiculelor cu motor, dară-mi-te în epoca medievală bazată pe tracțiunea animală.
Cărturarul arhimandrit Veniamin Micle, precizează mai departe: “Un document maghiar, din 7 aprilie 1331, menţionează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor”, iar regele amintea, în Diploma emisă la 22 noiembrie 1332, că lupta avusese loc „la ieşirea noastră de acolo”.
După cum am constatat cu regret, mai apoi în textul articolului nu se mai spune nimic despre acel munte, care sunt convins că în document avea o altă grafie, întrucât “român” și “maghiar” sunt termeni care au intrat în uzuanță mult mai tărziu, la secole distanță față de războiul de la anul 1330. Totuși făcând dese călătorii în zonă, am constatat că există un munte care poartă numele valahului Basarab, fiind o muchie montană situată pe partea cu mănăstirea Cozia Veche, pe partea opusă, peste apa Oltului, deci transalutan, pe partea cu mănăstirea Turnu, unde față în față cu muchia Basarab se află muchia numită Teofil. Este chiar la intrarea în defileul sinuos al Oltului, care de acolo, pe o distanță de mai mulți kilometri, până la Brezoi, are o cale șerpuind sinuos printre crestele povârnite străjuite de munți inaccesibili, cunoscuți părintelui arhimandrit.
De altfel ar trebui să vă fie cunoscut și dvs., dacă nu cumva ați făcut un simplu copy-paste fără procesare de informație atunci când ați citat așa:
“S. Iosipescu: (traducerea documentului din 7 aprilie 1331) […] ,,specialiter in presenti exereitu domini Karoli Dei gratiaa serenissimi regis Hungarie, dum idem dominus rex basset pereussus et convictus per Bazarab woivodam Transalpem Olacorum,,
(,,mai cu seamă în oștirea de acum a domnului Carol, din mila lui Dumnezeu prea strălucitul rege al Ungariel, în vreme ce același domn rege a fost lovit și dovedit de voevodul Basarab în curmezișul muntelui românilor,,)
În notă: Traducerea ține seama de verbul de mișcare și de cazul acuzativ al substantivului determinat prin prepoziția ,,trans” ; nu se exclude, desigur, interpretarea ,,peste”, ,,dincolo de”, ,,de partea cealaltă” a muntelui românilor.”
Apoi poate vă este cunoscut faptul că zona drumului mare al Mehedințiului străbate ținutul populat de moșnenii mehedințeni, gorjeni și vălceni, unde atât la ducere, cât și la întoarcere, nu numai că ar fi fost lesne de marcat traseul prin toponime, dar ar fi fost și un permanent pericol pentru oastea regelui Ungariei. Așa cum și bizantinii aminteau despre rebelii valahi, care nu aveau altă lege decât Legea Pământului – Jus Vachicum, și moșnenii de la 1330, ca oameni liberi, și-ar fi apărat cu arma în mână așezările și posesiunile lor întinse pe sub așa numita “Oltenie de sub munte”. După cum de altfel au și procedat în decursul istoriei, una din bătăliile purtate pe acolo, fiind așa numita luptă de la Milostea, despre care se poate citi în revista “Magazin istoric” anul V nr. 9(54) SEPT 1971, din care cităm:” Capriciile puterii – …. în cursul anului 1548 importante figuri politice ca Staico stolnicul, fiul lui Vintilă vornicul din Cornățeni, marele logofăt Radu din Dragoiești și fratele său Pîrvul postelnicul au îngroșat rîndurile dușmanilor lui Mircea Ciobanul, trecînd munții în Transilvania. Era firesc în aceste condiții să se producă o nouă confruntare armată. Și ea a avut loc , într-adevăr, în același an – 1548. Boierii și-au unit iarași forțele, au strâns bani si au năimit vreo mie de mercenari secui, apoi, punându-se în sjujba unui tînăr pretendent, au pătruns in țară. Potrivnicii lui Mircea sperau că populația se va răzvrăti și îi va sprijini, dar se pare că lucrul acesta nu s-a întamplat. Mai mult chiar, Ostermayer (cronicar sas din Brașov) lasă să se înțeleagă că țăranii l-au susținut pe domn, iar dintre boierii pribegi <>. S-ar putea ca lupta să se fi dat lîngă satul Miloste, în județul Vîlcea.”
Dar nu numai că regele Carol Robert de Anjou, ar fi avut de suferit de pe urma moșnenilor, oameni ai locului, dar așa cum amintește un hrisov emis de domnitorul Mihnea Turcitul, la anul 1587, se menționează că în anii anteriori lui Mihnea, un boier autohton, marele Ban al Craiovei, a fost atacat acolo, fiind menționate și nişte sate, printre care și Baia de Fier. Deci din satele respective s-au ridicat moșnenii, care au atacat şi au jefuit caravana banului Dobromir, pe când încerca să fugă peste munţi, în Transilvania, însoțit fiind de slujitorii care-i vegheau agoniseala.
Asta pe de o parte, iar pe de altă parte, este greu de crezut că moșnenii – talpa țării, care participau din plin la bogăția acesteia prin dările date către visteria domnească, ar fi fost în stare să-și incendieze propriile sate, dar cu atât mai mult e greu de admis că și-ar fi otrăvit făntănile. Nu poate fi credibil un asemenea lucru, întrucăt pe drumul Mehedințiului, fântânile puteau fi lesne înlocuite cu o sursă de apă potabilă permanentă, provenită de la izvoarele care erau la îndemână mai la tot pasul. Ori acestea având permanent apă curgătoare, proaspătă, nu mai puteau fi otrăvite ca niște făntăni cu apa stătătoare, provenită din pânza freatică subterană. De aceea am susținut și în articolul scris de mine, că drumul a fost pe undeva pe la satele de câmpie, unde aprovizionarea cu apă se face mai degrabă prin intermediul puțurilor cu apă, și nu prin izvoarele de apă curgătoare. Totodată se cunoaște că acolo întotdeauna au existat satele țăranilor aserviți Domniei și potentaților țării. Asupra lor aveau drepturi de necontestat doar acei mari latifundiari, numai domnitorul și aceștia, întradevăr, puteau să ordone a fi incendiate așezările respective, să fie otrăvite fântânile, ca apoi fiecare să-și retragă țăranii săi, de la șes la munte, pe amplasamentele altor moșii deținute tot de acei mari latifundiari.
Este importantă și o altă precizare documentară, pe care cu distinsă înțelegere o aduce la lumină părintele arhimandrit:”De asemenea, unii cercetători au înţeles corect că regele Carol a respectat în retragerea sa drumul pe care venise, fiind cel mai cunoscut ungurilor, însă au localizat bătălia undeva prin Gorj sau Mehedinţi. Aceste opinii contravin afirmaţiilor regale, potrivit cărora bătălia s-a dat „în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru,”.
Desigur că în orice epocă principiile de strategie îndeamă la așa ceva, retragerea să țină cont de traseul străbătut la venire, spre a se economisi resursele și a nu mai folosi fără rost corvoadele geniștilor auxiliari, a căror misiune era și aceea de amenajare a căilor de transport pentru deplasarea întregului convoi al armatei, împreună cu mașinăriile de război, bucătăriile mobile, corturi pentru asistență medicală de urgență în campania militară etc.
Pe asemenea considerente și subsemnatul am presupus a fi fost utilizat unul din marile drumuri cunoscute, care și în vremurile noastre este aproape identic, venind de la Râmnicu Vălcea, trecând apoi pe lăngă exploatărle de la ocnele de sare de lângă Ocnița și Ocnele Mari, coborând apoi înspre șes, pe la Drăgășani, de unde se desparte, o ramură merge spre Slatina, alta spre Craiova și Turnu Severin. O mare parte din acea cale a fost folosită în antichitate de legiunile împăraților romani, care au ordonat construirea căilor de transport, Via Alutana și Transalutana. Stați, stați, nu săriți și nu jubilați văzând aici menționată calea Transalutana, pentru că aceasta lega partea Oltului, hai să zicem convențional, de la Buridava, cu Jidava, apoi Cumidava, ajungând astfel la o parte a Oltului de peste munți, la Pons Vetus, castrul roman de la Hoghiz, aflat pe limes Alutanus, unde era staționată unitatea de cavalerie Ala I Asturum, formată din trupe de hispani, care practicau și tactica de a călări câte doi pe același cal, iar în bătălie unul descalecă și luptă ca pedestru. Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Castrul_roman_de_la_Hoghiz

Înainte de a marca o altă subliniere a părintelui arhimandrit, vă mai adresez rugămintea să încercați a nu dezbate aici și problema Pons Vetus, căci intenția mea nu e legată de cercetarea asupra localizării castrului respectiv, ori la Câinenii de Vălcea, ori la Hoghizul de Brașov. Cum nu cred nici că distinsul cărturar “de la Bistrița” a avut așa ceva în intenție atunci când a citat următoarele: “O Diplomă angevină (mai 1335) menţionează două ciocniri – „semel et secundo” – iar un act al Capitlului de Alba Iulia (martie 1331) izolează evenimentele, deci ar fi posibil ca momentele esenţiale ale confruntării să se fi petrecut în zilele de 9 şi 12 noiembrie, vineri şi luni.”.
Accentuez și eu acest lucru scos la iveală de părintele arhimandrit, deoarece acolo ni se arată clar că în defileu, regele Carol Robert de Anjou, împreună cu mulțimea sa de oști, a fost prins fără scăpare, pe durata a mai multor zile. Când fără a avea posiblitate de ieșire, totuși în acel interval de timp s-au petrecut și două confruntări majore între cele două oștiri. Faptul este de natură a indica existența unui mare spațiu de manevră în o astfel de capcană, care era întinsă pe mult mai mulți kilometri decât s-a presupus până acum, desigur, doar de cercetătorii mai puțin atenți decât cercetătorul părinte arhimandrit.
Se cuvine ca la final să mai subliniez încă un pasaj extrem de important, semnalat tot de “Cărturarul de la Bistrița“, părintele arhimandrit Veniamin Micle, pasaj pentru care-i și mulțumim astfel, deoarece nu am avut cunoștință despre pasajul respectiv, care a fost rar menționat până acum: “Nu în ultimul rând, într-o Diplomă din 13 decembrie 1335, acordată lui Nicolae Radoslav, regele menţionează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani, şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”.
Aici ne este dată în mod limpede explicația felului în care a putut scăpa din capcană acel angevin napoletano-sicilian de origine normandă, regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. Care deghizat în veșminte de paj, a luat-o la sănătoasa fugind prin o spărtură creată în partea dreaptă a zidului de dușmani. Ori o astfel de “parte dreaptă”, în scrierile cu caracter militar, se numește “flancul drept” al armatei oponente.
Adică pe câmpul de luptă, “zidul de dușmani” format din armata oponentă, are în fața “flancului său drept” un “flanc stâng” al propriei armate a lui Carol Robert de Anjou. Cu alte cuvinte, chiar dacă mă repet, susțin că pe sensul de înaintare al celor din armata ungurească, pe drumul lor de revenire înspre regatul Ungariei, retragerea regelui angevin s-a petrecut prin o spărtură în dreapta flancului armatei dușmanilor, situată înspre partea stangă a armatei ungurești, a oștirilor lui Carol Robert de Anjou, din care mare parte nu l-au mai putut urma în fuga sa, deoarece se consemnează că au pierit acolo, pe câmpul de luptă, pierit fiind și sigiliul regal.

Reply

Leave a Comment

Previous post:

Next post: