(I)
Despre Constantin Brâncoveanu, se ştie că este urmaşul renumitei familii a boierilor Craioveşti din Oltenia, înscrisă în istoria ţării noastre prin ataşamentul faţă de voievozii Litovoi (1247–1279) şi Basarab I (1310–1352), în eforturile lor pentru întemeierea Ţării Româneşti, implicându-se şi în luptele pentru independenţa Ţării, purtate de Mircea cel Bătrân (1386–1418) şi Dan al II-lea (1420–1431). Urmaşii lor s-au afirmat definitiv în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în prima din a celui următor, datorită activităţilor desfăşurate în viaţa politică, socială şi culturală, apoi secole de-a rândul prin voievozii ridicaţi pe tronul ţării, recunoscuţi ca apărători devotaţi ai pământului străbun, ctitorii de locașuri sfinte, promotori ai culturii şi protectori ai artelor.
Cunoscut documentar, primul strămoş al boierilor Craioveşti a fost paharnicul Barbu, menţionat în Hrisov emis la 25 iunie 1436 de voievodul Alexandru I Aldea (1431–1436). Pe fiul său Neagoe, împreună cu cei patru fii – Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu – Vladislav al II-lea (1447–1456) i-a ridicat în rândul „vlastelinilor”, devenind astfel persoanele cele mai apropiate ale domnului. Noul domn, Basarab cel Tânăr (1477–1482), răsplăteşte pe Neagoe cu bănia, pentru succesul misiunii sale la Poarta Otomană, unde a obţinut de la sultanul Mehmed al II-lea el Fatih (1451–1481) recunoaşterea voievodului pe tronul Ţării Româneşti.
Bunicul lui Constantin, Preda Brâncoveanu, era descendent al lui Pârvu Craiovescu – unul dintre cei patru fraţii Craioveşti – fiind considerat printre cei mai bogaţi oameni din sud-estul Europei. Cu toate acestea, el ducea o viaţă ascetică, respectând toate posturile după rânduielile vieţii călugăreşti; se ruga şi avea chiar dorinţa să ajungă schimonah, fiind mare ocrotitor al Bise-ricii. Lucrul acesta s-a păstrat în familie, iar spiritul credinţei practice a fost moştenit în special de nepotul său Constantin.
Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut la anul 1654, în localitatea Brâncoveni din judeţul Olt. Tatăl său era postelnicul Matei, numit Papa Brâncoveanu, iar mama, Stanca Cantacuzino, sora domnitorului Şerban Cantacuzino. În anul 1655, Papa este ucis de seimenii sârbi şi de dorobanţi, ostaşi cu leafă, răsculaţi împotriva domnitorului Constantin Şerban Basarab. Rămas orfan, Constantin a fost crescut şi educat în mediul intelectual al Cantacuzinilor – un neam vechi şi ilustru, originar din Constantinopol – descendent ai familiei imperiale bizantine a Cantacuzinilor şi împământenit în Ţara Românească. Unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, se va ocupa personal de educaţia copilului, care învaţă, printre altele, limbile greaca, latina şi slavona. Educaţia aleasă a fost completată de unchii săi, şi cu accesul la arta conducerii, care i-a fost facilitată şi de tradiţia familială, pe care o moştenise atât pe linie paternă, ca vechi neam boieresc autohton, cât şi pe cea maternă. Astfel, tânărul Constantin are o evoluţie importantă şi rapidă pe scara dregătoriilor; el a deţinut pe rând funcţia de paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea şi logofăt.
În anul 1674, când avea 20 de ani, Constantin Brâncoveanu s-a căsătorit cu Marica sau Maria, fiica fostului domnitor al Ţării Româneşti Antonie Vodă (1669–1672). Femeie foarte vrednică, soţia sa a fost un adevărat administrator al întregii averi. În familia lor, s-au născut unsprezece copii, patru băieţi şi şapte fiice: Stanca (n. 1676), Maria (n. 1678), Ilinca (n. 1682), Constantin (n. 1683), Ştefan (n. 1685), Safta (n. 1686), Radu (n. 1690), Ancuţa (n. 1691), Bălaşa (n. 1693), Smaranda (n. 1696) şi Matei (n. 1698).
Domnitorul Şerban Cantacuzino a avut numeroşi nepoţi, însă dintre toţi, cel mai mult îl iubea pe Constantin, încredinţându-i înainte de-a muri pecetea domnească. După decesul domnesc, boierii şi dregătorii ţării i-au cerut lui Constantin Brâncoveanu să primească domnia. Anton Maria Del Chiaro relatează că iniţial, acesta a refuzat domnia, motivând că „splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbuşirii“, şi că e „de ajuns ceea ce este şi ceea ce i-a dat Dumnezeu, primind după multe stăruinţe scaunul domnesc, ştiind că este vrerea ţării ca să-i apere credinţa şi să-i asigure liniştea şi pacea. A fost uns domn de către mitropolitul Ţării Româneşti, Teodosie”.
Constantin Brâncoveanu a fost ales domn al Ţării Româneşti în 1688, când avea 34 de ani. Potrivit relatărilor lui Paul de Alep, „era cel mai bogat boier al ţării, moştenind de la bunicul Preda o avere colosală, sporită apoi cu cea a lui Matei Basarab, care nu a avut urmaşi şi lăsase nepotului Papa uriaşa sa avere”.
Se ştie că rudele sale, boierii Cantacuzini, care doreau să ocupe tronul ţării, au contribuit cu uneltirile lor la înlăturarea lui Brâncoveanu. Detronarea are loc la 23 martie 1714, prin trimiterea lui Mustafa Aga, un apropiat al lui Brâncoveanu, pentru ca acesta să nu bănuiască nimic. În prezenţa mitropolitului şi a boierilor a fost citit firmanul prin care a fost declarat împreună cu toată familia sa hain. În locul său a fost ales marele spătar Ştefan Cantacuzino.
Convoiul ce purta pe Constantin Brâncoveanu cu familia sa a pornit din Bucureşti în Vinerea Mare, 26 martie 1714, la ora nouă seara; era însoţit de Doamna Maria, Constantin, fiul cel mare împreună cu soţia şi pruncul lor, Ştefan, Radu, Matei şi patru gineri. Noul domn, Ştefan Vodă, şi-a petrecut rudele până la caretă, cu capul descoperit. Ultimele cuvinte pe care i le-a adresat Brâncoveanu la plecarea spre martiriu s-au dovedit a fi profetice: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Sa. Dacă însă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine“. Drumul parcurs de Brâncovenii exilaţi de la Bucureşti la Constantinopol a durat trei săptămâni.
Ajuns la Constantinopol, Constantin Brâncoveanu, împreună cu familia sa, a fost închis în turnul cel mare, numit „Groapa Sângelui” din temniţa Edicule, de pe malurile Bosforului. Aici, timp de peste trei luni, martirii Brâncoveni au fost bătuţi, legaţi în cătuşe de fier, tăiaţi pe trup şi pe cap, arşi cu cleştele înroşit şi batjocoriţi fără măsură.
Sultanul a promis Brâncovenilor că le va fi salvată viaţa dacă se vor lepăda de credinţa creştină şi vor trecere la mahomedanism. Domnul Constantin, neclintit în dragostea sa faţă de Hristos şi de ţară, a replicat: „Împărate, averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las. În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, să mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, împărate! Moşia mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei”. Apoi şi-a încurajat fiii astfel: „Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru”.
Se cuvine menţionate câteva date şi despre ginerele şi cei patru fii ai lui Brâncoveanu, care au suferit moarte martirică. Ianache provenea dintr-o veche familie de boieri, cu proprietăţi în satul Văcăreşti de lângă Târgovişte. În 1685, era postelnic, iar între 1688 şi 1690, vătaful copiilor de casă la curtea domnească. Ascensiunea lui pe scena vieţii politice a avut loc în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, care i-a încredinţat mai multe misiuni încă din primii ani de domnie. Astfel, în anii 1691–1694 era „căpitan de lefegii”, adică al ostaşilor mercenari; între 1695–1706 era agă, deci comandant al unităţilor de ostaşi încredinţaţi cu paza capitalei, iar între 1707–1710 era mare paharnic. Cu acest ultim titlu, în anul 1709 a fost trimis de Constantin Brâncoveanu timp de şapte luni ca reprezentant al său, capuchehaie, pe lângă autorităţile otomane din Istanbul. Din 1711 până la începutul anului 1714 apare în dregătoria de mare clucer, având sarcina să aprovizioneze curtea domnească. Înseamnă că a fost unul dintre sfetnicii cei mai apropiaţi şi devotaţi ai lui Brâncoveanu, fapt pentru care au fost duşi împreună la Istanbul.
Despre cei patru fii ai lui Brâncoveanu se ştie că cel mai mare, Constantin s-a căsătorit în ianuarie 1706 cu Aniţa, fiica stolnicului Ioan Balş din Moldova, şi au avut un fiu; Ştefan a-a căsătorit în luna februarie a anului 1709 cu Bălaşa, fiica lui Ilie Cantacuzino vistierul din Moldova, având o fiică, Maria. Doamna Bălaşa a murit în anul 1712; Ştefan, având o fire evlavioasă, a ctitorit Schitul Sfântul Ştefan de la Mănăstirea Hurezi (1703) şi a întocmit şi tipărit, în greceşte, următoarele panegirice: Cuvânt panegiric la marele Constantin, Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei (1702), apoi Cuvântare la patima cea mântuitoare şi Cuvânt panegiric la Sfântul Nicolae; Radu a fost logodit cu fata lui Antioh Cantemir, dar n-a reuşit să se căsătorească, fiind ucis; Matei, fiul cel mai mic, pentru care, în anul 1707, Constantin Vodă, a cumpărat satul Doiceşti, unde a făcut case, biserică de piatră, heleşteu şi vii şi i le-a dăruit lui.
În dimineaţa zilei de 15 august 1714, când Biserica prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului, iar domnul Constantin împlinea 60 de ani, are loc uciderea, prin tăierea împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi a sfetnicului domnesc Ianache Văcărescu, în piaţa Ialikiosk „Chioşcul Mării”, din Constantinopol. După încununarea cea mucenicească, cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în Marea Marmara, în apropiere de Bosfor, iar capetele purtate în suliţe pe străzile cetăţii, au fost înfipte la poarta Seraiului şi ţinute acolo trei zile, după care au fost aruncate în mare. Creştinii evlavioşi au cules din valurile mării rămăşitele pământeşti ale Brâncovenilor şi, în taină, le-au îngropat în Biserica Mănăstirii Panaghia Kamariotisa de pe Insula Halki, zidită de împăratul Ioan al II-lea Paleologul şi refăcută de Sfântul Constantin Brâncoveanu, care dăruise o danie de şase mii de bani de aur, iar celor care au venit să ia dania, încă o mie de bani de aur. Martiriul lui Constantin Brâncoveanu e un sacrificiu făcut pentru salvarea propriului suflet. Martiriul este ceva mult mai profund, ţine de ordinea dumnezeiască a lucrurilor.
Doamna Maria se afla atunci închisă cu nepotul, nora şi ginerele ei, dar nişte buni creştini au oferit suma de 50.000 de galbeni pentru eliberarea lor; ea se bucura de ajutorul lui Gheorghe Trapezuntul, un fost bursier de-al soţului ei, prin care îşi administra conturile de la Viena şi Veneţia. Ei au rămas închişi, la Constantinopol, până în martie 1715, când au fost exilaţi la Kutai, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, până în 1716. Atunci au fost eliberaţi şi au reuşit să revină în ţară. În anul 1720, doamna Maria a adus osemintele soţului ei şi le-a înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. Mormântul a fost acoperit de o placă de marmură albă, fără nume, iar identificarea s-a făcut după descoperirea, în 1914, a unei candele de argint cu inscripţia: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele, iulie în 12 zile, leat 7228“ (1720). La două secole de la moartea martirică, la 15 august 1914, mitropolitul Primat Conon Aramescu a săvârşit primul parastas oficial la mormântul voievodului.
Se ştie că domnitorul Constantin Brâncoveanu îşi pregătise un splendid sarcofag de marmură albă în interiorul bisericii de la Mănăstirea Hurezi, unde, potrivit voinţei sale, ar fi trebuit să se odihnească în veci, alături de întreaga familie: soţie, fii şi fiice, nepoţi şi nepoate. Mormântul a rămas gol, pentru că la 6 ani după decapitare, când soţia i-a adus osemintele în ţară, Oltenia era ocupată de austrieci şi de aceea nu l-a putut înmormânta aici. Mai mult, doamna Maria, fiind convinsă că turcii vor căuta trupul voievodului în acel loc şi, de îl vor găsi, îl vor pângări, de aceea a hotărât să îl îngroape într-un loc tăinuit. Din anul 1720, trupul Sfântului Constantin Brâncoveanu se odihneşte în mormântul din Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti.
Sfinţenia domnului Constantin Brâncoveanu a intrat în conştiinţa populară încă din timpul vieţii sale şi la scurt timp după moartea sa, astfel că, mitropolitul Calinic al Heracleei a alcătuit un „Canon al domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, în cinstea celor şase martiri, din care s-au păstrat doar patru tropare, unul glăsuind astfel: „S-a aprins astăzi pentru iubitorii de praznice un sfeşnic cu cinci lumânări ce-i luminează pe credincioşi şi sărbătoare cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cel vestit împreună cu copiii lui”. O Slujbă pentru Sfinţii Brâncoveni a fost alcătuită şi în mănăstirile din Muntenia, care a circulat în manuscris. Un tropar, din aceasta slujbă, are următorul cuprins: „Pe florile României, cel de taină, pe cei întocmai ca mucenicii cei vechi, pe Sfânt Domnitorul Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi Constantin cel Viteaz, Ştefan cel Minunat, cu Radu cel Vrednic de Laudă, cu Matei cel Mic, dar cu mintea ca un bărbat desăvârşit. Pre Ianache Văcărescu, cel cu suflet râvnitor… Toţi noi trebuie să-i lăudăm şi cu cântări nevinovăţia lor să o fericim, că se roagă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”.
Ideea canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni a fost lansată la şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prezidată de Patriarhul Miron Cristea, la 30 noiembrie 1934. După 58 de ani, în zilele de păstorire ale Patriarhului Teoctist, Sfântul Sinod avea să aprobe trecerea în rândul sfinţilor a voievodului martir Constantin, a fiilor săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi a ginerelui său, vistiernicul Ianache Văcărescu, fiind canonizaţi în data de 20 iunie 1992, cu data de pomenire în 16 august, şi proclamaţi solemn ca sfinţi prin Tomosul Sinodal de Canonizare, citit în data de 15 august 1992, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti.
În anul 2007, la Mănăstirea Hurezi, clerul, autorităţile judeţului şi toţi participanţi la parastasul de obşte, au semnat un document: „Memoriul pentru aducerea Sfintelor Moaşte ale voievodului martir Constantin Brâncoveanu de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, la ctitoria sa de la Hurezi”. Acest memoriu a fost un pas important în demersul aducerii Sfântului Martir Brâncoveanu la Hurezi, unde mormântul stă gol de aproape trei secole. Documentul de la Hurezi, care poartă semnăturile şi dorinţa vâlcenilor pentru o reparaţie istorică şi morală, pentru a împlini voinţa domnitorului, de a fi înhumat în ctitoria sa de la Hurezi, a fost primit de Patriarhul Daniel, cu ocazia vizitei la Râmnicu Vâlcea, în 13 noiembrie 2010.
Moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu au fost scoase din mormânt şi cercetate de o echipă de specialişti de la Muzeul Municipiului Bucureşti în perioada 12–15 mai 2014. Din partea Patriarhiei Române, a participat o comisie condusă de Înaltpreasfinţitul Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, pe atunci Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. După o rânduială specială, sfintele moaşte au fost aşezate într-o raclă nouă care se află spre închinare în Biserica Sfântul Gheorghe Nou (Va urma).
