În Sala Ostroveni a Teatrului Ariel a avut loc în 18 07 13 deschiderea Festivalului Ariel Inter Fest în prezenţa viceprimarului Eduard Vârlan, simplele cuvinte de bun venit fiind rostite de acesta şi de directorul Arielului, Doina Migleczi. După scurtul dialog dintre cei doi deschizători de Festival, moment foarte reuşit-după părerea noastră-fără perdaf şi politic, pe scena binecunoscută iubitorilor de teatru vâlceni au urcat reprezentanţii Teatrului Masca, din Bucureşti, formată din Mihai Mălaimare şi Mircea Tiberian, Actorul şi Pianistul, protagonişti de elită, care au dat curs unui spectacol pe măsură, primul, prin mimă şi pantomimă, încercând (şi reuşind cu brio) să pună în scenă-simbolizeze viaţa chinuită, dar fericită în acelaşi timp, de actor, al doilea, Pianistul, subliniind cu ajutorul muzicii, naraţiunea-în cazul mimului! Spectacolul a purtat semnătura Ancăi Florea pentru scenariu şi regie, lui Mircea Dinescu în cazul textului şi Sandei Mitache pentru scenografie… „O poveste despre viaţă, speranţele, bucuriile şi durerile trăite de actori” aşa îşi începe autorul pliantului de festival, prezentarea spectacolului. spectatorii au admirat jocul plin de voiciune al maestrului Mălaimare, care într-un scenariu inspirat şi urmează partitura, şi foarte interesant, tot pe scenă îşi face pregătirea-machiajul, astfel, spectatorul, intrând în culisele unui teatru de mimă şi pantomimă…În altă ordine de idei, în aceeaşi reprezentaţie, Mihai Mălaimare dezvăluie unele întâmplări mai speciale, discuţii presărate cu sintagme dela întâlnirile sale cu diverşi „monştrii sacri”, dar care se regăsesc în viaţa de zi cu zi a oricărui actor, permanent prezent pe scena de teatru. Să mai cităm câteva idei din pliantul festivalului, referitoare la acest spectacol, la actorul Mihai Mălaimare… „În urmă cu douăzeci de ani, Mihai Mălaimare, atunci actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, aducea în faţa publicului un spectacol unic: „un one-man show” provocator care, în scurt timp, s-a dovedit a fi un mare succes. Spectacolul avea două părţi. Prima era scrisă pe un text de Mircea Dinescu şi umplea sala de hohote de râs, Sala Amfitreatru. A doua parte se constituia într-o profesiune de credinţă a unui tânăr actor care credea cu tărie într-un altfel de teatru: teatrul de imagine, teatrul direct, în care textul este chiar Actorul.” Faţă de spectacolul de acum douăzeci de ani, se miră autorul textului din prezentare, textul lui Mircea Dinescu areaceeaşi savoare-actualitate…Normal că-şi păstrează actualitatea dacă în această ţară de douăzeci de ani nu s-a schimbat nimic profund, ci doar numai la faţadă, ca şi în viaţa de actor, românul netrăind decât nişte roluri care îi sunt scrise…Mai mult ca oricând, cetăţeanul, trăindu-şi viaţa într-o pefectă dublă realitate, una acsaă, la el, cealaltă în această falsă societate…Textul lui Mircea Dinescu datează de atunci, imediat după revoluţie, …atenţie stimaţi cititori încă nu s-au scris textele care să descrie lumea de azi; acestea, vor înfiora lumea de mâine! ca şi cel care scrie în pliant şi noi am remarcat acest al doilea personaj (inexistent acum douăzeci de ani) Pianistul, un joc-cântec, la fiecare secvenţă, plin de înţeles, care nu numai că subliniază actorul dar îl şi completează, mai ales în exprimările sale dramatice…
