În anul universitar 1969-1970, la cursurile Părintelui profesor Dumitru Stăniloae ținute doctoranzilor de la Facultatea de Teologie din București am cunoscut pe binecunoscutul poet, publicist, eseist și profesor universitar Ioan Alexandru (25 decembrie 1941-16 septembrie 2000).
Originar din localitatea ardeleană, Topa Mică, Ioan Alexandru venea din când în când la cursurile Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae și impresiona pe cei câțiva doctoranzi teologi prezenți – printre care și autorul acestor rânduri și fratele său geamân, Nicolae – prin interesul său pentru tot ceea ce ne grăia magistrul nostru. După cum Ioan Alexandru impresiona pe aceeași doctoranzi prin respectul ce-l manifesta față de magistrul lor, însoțindu-l chiar pe Părintele profesor până la locuința sa.
Din Olanda i-am trimis poetului un exemplar al revistei “Mărturie ortodoxă”, redactată și editată de mine, și anume numărul 7 din 1984, pentru care Ioan Alexandru mi-a scris: “Iubite Părinte Ioan Dură, Vă mulțumesc pentru almanahul trimis”. (A se vedea, “Mărturie ortodoxă”, nr. 8, 1985, rubrica, ’’Despre ‘Mărturie ortodoxă’’.)
Trei ani mai târziu, pe când mă aflam la Bruxelles, și anume în 1987, Ioan Alexandru mi-a trimis o carte prefațată de dânsul, și anume “Constelația lirei. Antologia poeților din R. S. S. Moldovenească”. Editura “Cartea Românească”, București, 1987, cu umătoarea dedicație: “Părintelui Profesor Ioan Dură acest florilegiu al fraților de peste Prut. Cu iubirea celui ce o prefațează. 22 oct. 87 Ioan Alexandru”. (A se vedea volumul, ’’Omagiu Preotului Dr. Ioan Dură. Album cu dedicații pe cărți și publicații dăruite.’’, Editura Magic Print, Onești, 2017, p. 12).
Cu Ioan Alexandru m-am revăzut în vara anului 1990 la București, dar de data aceasta eu ca preot și dânsul, binecunoscut acum și ca om politic. (A fost membru fondator al PNȚCD, vicepreședinte al acestuia, deputat (în legislatura 1990-1992) și senator (1992-1996) al aceluiași partid).
Autor al unei prodigioase opere, mai ales poetice, îndeosebi prin volumele sale de imnuri, dar şi prin traducerile sale, Ioan Alexandru s-a dovedit a fi prin creația sa și acțiunile și activitățile sale un mare cinstitor al Bisericii și Ortodoxiei românești. De n-ar fi să amintim doar că în noaptea de 21 decembrie 1989, la București, Ioan Alexandru a purtat Crucea și Icoana Mântuitorului Iisus Hristos printre soldații răniți și participanți la evenimentele din Piața Romană până în Piața Unirii.
Tot Ioan Alexandru a reușit să potolească furia minerilor, care invadaseră Parlamentul României la 26 septembrie 1991, cu aceeași Cruce pe care o purtase în mână la 21 decembrie 1989. Ba, mai mult, Ioan Alexandru a reușit chiar să ceară unuia dintre minerii care ocupaseră Parlamentul, la 26 septembrie 1991, să bată un cui în peretele prezidiului și să atârne aceeași Cruce pe care o avusese la 21 decembrie 1989! (A se vedea, Adrian Pătrașcu, Ioan Alexandru, politicianul cu crucea-n mână, în “Evenimentul zilei”, Sâmbătă 14 aprilie 2012).
Ioan Alexandru a fost cel care a pledat pe lângă ierarhii Bisericii Ortodoxe Române pentru canonizarea Sfantului voievod martir Constantin Brâncoveanu, a celor patru fii ai săi şi a sfetnicului Ianache. Aşa se şi face că la slujba de canonizare a Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi şi a sfetnicului său, Ianache, săvârşită la 16 august 1992, la Mănăstirea Hurezu, printre cei prezenţi a fost şi Ioan Alexandru. (Prezenţă a poetului indicată în lucrarea: Pr. Nicolae Moga, Arhiepiscopia Râmnicului – Cronică – Editura Rotipo, Iaşi, 2013, p. 391). Fiindcă atât de mult a iubit Ioan Alexandru pe Brâncoveni încât le-a închinat binecunoscutul său volum de versuri, “Imnele Ţării Româneşti”. Și era și firesc să pledeze astfel din moment ce Ioan Alexandru scria într-unul din poemele sale: “Neamul meu nu poate viețui/Fără sfinți și fără oseminte.” (Sinaxar – Imnele iubirii).
Totodată, de reamintit că în ’’Imnele Țării Românești’’ Ioan Alexandru a inserat și poezia ’’Maria Brâncoveanu’’, închinată Doamnei Maria Brâncoveanu, soția sfântului Constantin Brâncoveanu și mama a patru sfinți copii ai săi, toți martiri pentru credința creștină ortodoxă.
Cert este că Ioan Alexandru a fost unul din marii poeți creștini al românilor și iubitor a tot ce-i românesc și al provinciilor istorice ale României. Așa se și explică că celor trei provincii istorice românești, “sfinte țări ale moșilor noștri”, cum le numea Ioan Alexandru, poetul le-a consacrat câte un volum de imnuri: “Imnele Transilvaniei”, “Imnele Moldovei” și “Imnele Țării Românești”. Dar Ioan Alexandru a scris și ’’Imnele Maramureșului’’, ’’Imnele Putnei’’, precum și antologia ’’Lumină lină: Imne’’, ce avea să-l și impună ca un important poet creștin.
Însă, Ioan Alexandru a îndrăgit și prețuit mult și străvechea Dobroge, despre care scria la 6 august 1977 în scrisoarea adresată P. S. Episcop Justinian Chira: “Dobrogea este tărîmul de legătură și plămînul cosmic al Patriei prin care am primit Duhul Sfînt prin apostolul Andrei și martirii primelor veacuri.” (Ioan Alexandru-Justinian Chira, Scrisori, Baia Mare, 2001, p. 120). Iată de ce cred că dacă ar fi trăit în 2018, el, marele român și creștin, Ioan Alexandru, și-ar fi mărturisit regretul că pământul apostolic al Dobrogei nu are încă o mitropolie nici până în timpul anului sărbătoririi centenarului Marii Uniri!
După cum se știe, cu începere de la 20 mai 1990, Ioan Alexandru a intrat în parlament, iar ca parlamentar din partea PNȚCD-ului a militat pentru Biserica Ortodoxă şi locul ei cuvenit în societatea post decembristă. Şi tot Ioan Alexandru a fost fondatorul “Mişcării Pro Vita”.
Evident că, pentru toate cele de mai sus pentru care a militat, Ioan Alexandru a și fost numit “Poetul Mărturisitor al lui Hristos”, sau “om de suflet și gândire creștinească”, de către marele duhovnic Mina Dobzeu.
(Arhimandrit Mina Dobzeu, Pentru o biserică dinamică, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 39).
Biserica Ortodoxă Română l-a desemnat pe Ioan Alexandru în “Colegiul de redacţie” al primei publicaţii post decembriste a acesteia, “Vestitorul Ortodoxiei Româneşti”, începând deja de la sfârșitul lui decembrie 1989.
Firește, Ioan Alexandru s-a bucurat de o deosebită prețuire din partea multor preoţi şi ierarhi români orodocşi. Iar cu unii dintre slujitorii Bisericii, “poetul marturisitor” al Ortodoxiei româneşti a purtat o bogată corespondenţă. Așa a fost cazul corespondenței purtată de Ioan Alexandru cu monahul, apoi ierarhul, Justinian Chira.
Corespondența purtată de poetul Ioan Alexandru și de Prea Sfințitul Justinian Chira a fost publicată cu numele celor doi în 2001, la Baia Mare, cu titlul “Scrisori”; carte care numără 320 pagini.
Într-o scrisoare adresată P. S. Justinian Chira, în 1977, Ioan Alexandru evidenția un adevăr care nu ar trebui uitat de români, și anume că: “Ortodoxia este cel mai mare dar al poporului român. Credința apostolică în strai ortodox este cea mai potrivită pentru sufletul românesc”. (Ioan Alexandru-Justinian Chira, Scrisori, p. 116). Și aici este cazul să reamintim că primul îndrumător al lui Ioan Alexandru în cele ale Ortdoxiei a fost tocmai monahul arhimandrit Justinian Chira de la Rohia, în 1966. De altfel, însuși Ioan Alexandru scria în 1970 că “primul călugăr”, pe care “l-a văzut în viața” sa și care “i-a vorbit pentru întâia oară” a fost Părintele Justinian Chira în 1966. (“Scrisori”, p. 53).
La rândul său, Ioan Alexandru avea să-și sprijine inițiatorul în cele ale Ortodoxiei spre a ajunge ierarh, potrivit mărturisirii poetului în scrisoarea adresată Părintelui Justinian Chira la 29 ianuarie 1970: “Iubitul meu frate am vorbit cu mare drag despre darurile tale în locurile unde am fost auzit și știam și știu că ești în atenția multora. Eu am scris de aici Patriarhului și Mitropolitului de la Sibiu câte o scrisoare bine întocmită în care cer să se ocupe de viața și activitatea ta”. (“Scrisori…”, p. 37). Dar constatând că duhovnicul său, Părintele Justinian, nu se preocupă de alegerea sa ca ierarh, Ioan Alexandru îi scria trei ani mai târziu, și anume în martie 1973: “Poate că ar trebui să-ți faci un drum la București. Preasfințitul Antonie mi-a spus că, fără să fi stat el de vorbă și Preafericitul cu tine nu se întâmplă nimic,… L-am întrebat întâlnindu-l ce-i cu povestea ta și a zis că tu nu ești lor cunoscut; nu te cunosc decât din auzite și ei vor să stea cu tine de vorbă.” (“Scrisori…”, p. 82). Și se pare că de data aceasta duhovnicul a ținut seama de sfatul ucenicului, fiindcă trei luni mai târziu, mai exact în iulie 1973, arhimandritul Justinian Chira ajungea episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, cu sediul în Cluj-Napoca.
În 2015, Florin Roatiș dezvăluia că: ’’Puțină lume știa atunci, ca și astăzi de altfel, de prietenia strânsă elevată, începută în vara anului 1966, dintre Ioan Alexandru și starețul de atunci al Mănăstirii Sf. Ana din Rohia, viitorul episcop și apoi arhiepiscop. Dorindu-și un loc unde să se retragă pentru creație, Ioan Alexandru a demarat, cu sprijinul evident al P. S. Justinian Chira, construirea aici a unui așezământ adevărat, care va fi inaugurat în octombrie 1979 sub numele de “Casa Poetului”, spre marea bucurie a P. S. Justinian, care a publicat un vibrant și emoționant articol. Rămâne de neînțeles înstrăinarea lui Ioan Alexandru, după 1980, de Rohia, numită în iulie 1979 «Taborul Transilvaniei», care a avut loc imediat după ce vibrase de fericire că s-a ridicat o casă acolo la Rohia plecând de la Imnele Transilvaniei ; este întâia casă din Transilvania ridicată de un poet român nu pentru a locui în ea, ci Cuvântul, Mirele cel sfânt, Cântecul, Verbul Hristos.» (N. Steinhardt, Opere 14. Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț. Ediție îngrijită, studiu introductiv, note, referințe critice și indici de Florian Roatiș. Repere biobibliografice de Virgil Bulat, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, 2015, paginile 31-32, nota 5).
Părintele Justinian Chira, în cele ale Teologiei, l-a avut mentor pe vrednicul de pomenire Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, așa cum se poate cunoaște chiar din volumul pomenit de “Scrisori”, dar și din mărturiile post decembriste. Și, așa cum scriam mai sus, chiar personal mi-l amintesc pe Ioan Alexandru prezent – ce-i drept doar de câteva ori – la cursurile de doctorat ținute de Părintele Stăniloae la Facultatea de Teologie din București.
Sigur este că Ioan Alexandru a fost nu numai cinstitor al Bisericii Ortodoxe ci și mărturisitor și viețuitor al credinței creștine ortodoxe, dublat de patriotul român ce era, cum o vădește, cu prisosință, întreaga sa operă poetică și scriitoricească și atitudinile sale civice și politice.
Ioan Alexandru a suferit un accident cerebral în 1995, când a fost dus pentru îngrijiri medicale în Germania, unde, câțiva ani mai târziu, a și adormit în Domnul la Köln, la 16 septembrie 2000. Trupul lui Ioan Alexandru a fost adus în România, unde prin grija Î.P. S. Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Bartolomeu Anania, a fost înmormântat în cimitirul Sfintei Mănăstiri Nicula. Veșnică să-i fie amintirea și pomenirea. Iar spre amintirea lui Ioan Alexandru se cuvine ca românii să-i reediteze, cât mai grabnic, creația sa într-o ediție critică de ’’Opere complete’’.
Bruxelles, 30 aprilie 2018
